„Criza francului elveţian”. Cum a eşuat BNR în reglementarea creditelor în valută

Banca Centrală a Elveţiei a dezlegat francul de euro şi l-a lăsat să umble liber şi mult mai valoros. Aprecierea francului a adus dureri de cap în ţările unde băncile au dat credite în această monedă, deşi debitorii obţineau veniturile în monedele naţionale lovite de criză.

În România ultimelor zile, mulţi politicieni şi analişti discută prin studiourile televiziunilor despre „criza francului” şi se lansează fie în soluţii populiste vătămătoare pentru bănci, fie antagonizează populaţia debitoare. În dezbatere nu lipseşte vocea Băncii Naţionale a României, pe un ton defenisv: BNR n-a putut să…, BNR a avertizat…., BNR nu are competenţe să….

Criza din acest moment are în spate anii în care în România se dădeau credite în toate modurile posibile şi la toată lumea. Însă această evoluţie a pieţei bancare mioritice nu s-a făcut de capul ei, ci pe un cadru de reguli, regulamente şi ordine, de care s-a ocupat reglementatorul BNR.

ECONOMICA.NET a publicat un articol în octombrie 2014 în care prezenta toate deciziile majore de supraveghere macroprundeţială luate de BNR în ultimii 10 ani şi impactul lor asupra pieţei bancare. Un deceniu de experienţă: Cum a eşuat BNR în reglementarea creditelor în valută se numea articolul şi sotea în evidenţă faptul că, sub oblăduirea BNR, lucrurile nu au mers bine. După un deceniu, discuţia privind creditele în valută acordate în perioada de boom s-a reaprins, în condiţiile care clienţii băncilor au fost striviţi de deprecierea leului şi de dobânzile ridicate.

În ultimul raport asupra stabilităţii financiare, BNR a dedicat un capitol în care marchează cei 10 ani de când reglementează macroprudenţial creditele acordate de către băncile române. ECONOMICA.NET vă prezintă principalele evoluţii privind regulile de creditare, în contextul evoluţiei pieţei şi a intervenţiei BNR în toate legile importante care au vizat de-a lungul timpului relaţia bănci-debitori, şi efectele nefaste asupra celor din urmă.

Timeline:

– Începutul din 2004

În februarie 2004, când în România băncile comerciale începeau să acorde credite populaţiei, BNR introducea primele criterii de eligibilitate pentru debitori. Gradul de îndatorare era limitat la 30% pentru creditele de consum, la 35% pentru cele imobiliare şi stabilea că avansul trebuie să fie de cel puţin 25%.

Piaţa imobiliară începea să crească în România, ca urmare a infuziei de credit venită de la băncile cu acţionarat străin.

În august 2005, BNR relaxează condiţiile de creditare şi ridică gradul de îndatorare la 40%, iar în octombrie 2006 extinde prevederile şi pentru instituţiile financiare nebancare, care acordau preponderent credite de consum. Aceea a fost perioada de „credit doar cu buletinul”, cum arăta o reclamă la un retailer de produse electrocasnice, la dobânzi de 30-40% la lei.

– Boom-ul doar cu buletinul

Piaţa imobiliară deja fierbe în 2006 şi preţurile cresc de la lună la lună. Creditul acordat populaţiei ia viteză cu rate de 100% pe an – cel imobiliar cu aproape 50%. În Statele Unite ale Americii, piaţa imobiliară intră în declin şi unii economişti se întreabau dacă urmează o criză.

La 1 ianuarie 2007, România intră în Uniunea Europeană. Pentru băncile din ţară, acest lucru a constituit un mare imbold pentru dezvoltare, adică pentru extinderea creditului către o mare parte din populaţie şi firme.

La aceeaşi dată, BNR anulează norma prin care impune băncilor o restricţie de 300% faţă de fondurile proprii pentru creditele în valută. Asta înseamnă că băncile pot să acorde mai multe credite în monedă străină, fără a fi afecate de cerinţele de capital sau de necesitatea unor credite subordonate de nivel mai ridicat, adică acţionarii trebuie să aducă mai puţin capital în România pentru a acorda credite în valută, cerute de consumatori pentru că aveau dobânzi mult mai mici decât cele în lei, deşi veniturile populaţiei şi a unei mari părţi dintre firme erau în lei. Acest moment vine după ce în 2006 BNR crescuse rata rezervelor minime obligatorii la 40% pentru împrumuturile în valută.

În 2007, preţul pe metru pătrat al locuinţelor creştea în Bucureşti cu 50%.

BNR trecuse la ţintirea directă a inflaţiei încă din 2005 , fără succese notabile, inflaţia menţinându-se ridicată, aşa că a ţinut dobânzile la lei mult mai sus faţă de cele la euro şi franci elveţieni.

În raportul anual pe 2007, publicat în 2008, BNR susţine că sistemul financiar este stabil din toate punctele de vedere, dar că riscul valutar este în creştere. 2007 este anul în care un euro se cumpără cu 3,3 lei.

„În prima parte, caracteristicile sistemului financiar românesc, din punct de vedere al stabilităţii financiare, au fost practic similare celor din anul precedent: sistem stabil, vulnerabilităţi minore, dar în creştere, asociate cu dezechilibrul extern relativ ridicat, ritm rapid de îndatorare a populaţiei şi risc valutar în creştere”, se arată în raportul anual al BNR pe 2007.

– Relaxarea condiţiilor de creditare

Ce a făcut BNR pentru a contracara riscurile în creştere? În martie 2007, Banca centrală relaxează şi mai mult condiţiile de creditare. Practic, scoate orice cerinţă impusă de la nivel central şi mută responsabilitatea pe seama băncilor. Explicit, nu mai apare nicio diferenţă macroprundeţială între credtele în valută şi cele în lei. Practic, BNR nu mai regelmentează riscul valutar. Banca centrală doar avizează normele de creditare.

Noul dicton devine „banii băncilor, regulile băncilor”, deşi acesta avea să fie întors peste câţiva ani, când BNR a interpus şi deponenţii în discuţie, atunci când a fost vorba de reglementări care ar fi atins interesele băncilor.

Băncile au folosit propriile politici de scoring, şi au crescut gradul de îndatorare la peste 50%, în condiţiile în care primele rate, folosite la calcul, erau oricum mai mici faţă de cele „normale”, din pricina dobânzilor introductorii despre care vom vorbi mai jos. România creştea cu rate de peste 5% pe an, salariile reale înregistrau cel mai mare avans de la revoluţie, piaţa imobiliară era în creştere continuă şi leul se aprecia faţă de toate valutele. Totul era roz, n-avea cum să fie rău. Băncile aşteptau să primească în viitor contravaloarea ratelor pe care clienţii abia şi le permitau la acordare, în baza fundamentelor economice. Peste Atlantic, piaţa imobiliară îşi accentua declinul, sistemul se gripase.

– Dobânzile introductorii

Perioada 2006-2007 corespunde cu lansarea dobânzilor introductorii la credite. În primul an sau primele luni, băncile cer clienţilor dobânzi mai mici la credite pentru a îi încadra într-un grad de îndatorare mai redus. Totodată, băncile trec pe scală largă la utilizarea dobânzilor variabile interne. Acestea au permis băncilor să ţină sub control costul creditelor, în condiţiile în care puteau modifica în orice moment nivelul dobânzii curente sau comisioanele, fără să ofere niciun fel de justificare clienţilor şi fără să depindă de piaţă.

BNR a recunoscut pericolul acestor practici bancare târziu, lucru menţionat în raportul instituţiei aferent anului 2008, când practica ajunsese atât de răspândită, încât jumătate din credite erau cu dobândă mică la început, să se încadreze omul în rată.

„O caracteristică importantă a anului 2008 a fost aceea că peste jumătate din creditele noi au fost acordate cu dobândă promoţională, ceea ce presupune amânarea pentru anii viitori a impactului unui serviciu majorat al datoriei”, se arată în raportul BNR pe 2008, publicat în 2009.

De atunci BNR nu a mai insistat pe tema acestor oferte bancare, pentru că din 2009 nu prea se mai acordau credite. Paradoxal, pentru că nu se ocupă cu piaţa bancară, Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) a contribuit recent la un raport al Comisiei Europene, ca reglementator român, privind situaţia debitorilor îndatoraţi. Printre principalele cauze ale supraîndatorării identificate de ASF se numără şi practicarea dobânzilor introductorii la credite.

– Vârful creditului imobiliar

August 2008, la vârful bulei imobiliare, când apar primele scăderi economice în lume, BNR se gândeşte că reglementările au fost prea laxe, aşa că introduce altele, prin care cere băncilor condiţii mai stricte pentru acordarea creditelor. Sunt introduse praguri diferenţiate de îndatorare pentru creditele în valută. De asemenea, băncilor li se solicită evaluarea capacitatăţii debitorilor de plată a datoriilor într-un scenariu de stres, prin încorporarea riscului valutar şi de rată a dobânzii.

Acesta este şi momentul în care creditul îşi atinge apogeul şi piaţa imobiliară începe să o ia în jos. 

Dacă trecerea de la limitele impuse central la judecata profesională a fost motivată de aderarea la UE, ne putem întreba cum a fost posibilă anularea parţială a acestor modificări, în contextul în care legislaţia europeană nu a fost modificată în intervalul 2007-2008?

Peste doar două luni, BNR se confruntă cu ieşiri de capital şi deprecierea monedei naţionale, în ceea ce Banca centrală a numit un atac speculativ. Pentru contracararea acestui episod, BNR retrage lichiditatea din sistem pentru o vreme şi duce la cer dobânzile la lei, chiar dacă impune un regulament prin care limitează formal dobânzile din piaţă. Unii analişti susţin că politica BNR de atunci a avut un impact nefast asupra economiei în anii următori.

Chiar dacă Guvernatorul Mugur Isărescu susţinea chiar şi la începutul lui 2009 că România va avea creştere economică şi că criza financiară ne va afecta doar marginal, în câteva luni România semna un acord de împrumut de 20 de miliarde de euro cu Fondul Monetar Internaţional şi Comisia Europeană.

După virarea tranşelor de împrumut, BNR a început să elibereze din rezervele minime obligatorii ale băncilor, care ajunseseră la 40% la valută. Încercarea BNR de a limita creditul în valută prin practicarea unor RMO ridicate a făcut să intre şi mai multă valută în România, la costuri mai mari pentru debitori şi care nu au scăzut după reducerea ratei pentru creditele în derulare.

Tot în 2009 apare şi programul Prima casă, prin care statul preia integral riscul de nerambursare, oferind băncilor garanţii de 100%. Programul, sprijinit de BNR, cade mănuşă pe interesele băncilor, care se confrunatu cu scăderea pieţei imobiliare şi scăderea creditului. Ulterior, acesta s-a dovedit principala contrapodere la scăderea creditului. Cele mai multe credite au fost acordate în valută. În prezent, jumătate din creditele imobiliare din România au în spate o garanţie de stat.

– 2010, OUG 50

În vara anului 2010 apare Ordonanţa de Urgenţă Guvernului nr. 50, redactată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), care reglementa creditul acordat populaţiei în România. OUG 50/2010 constituia o aplicarea a unei Directive europene din 2008, şi a intrat în vigoare la limita termenului de implementare.

Aceasta viza în special transparentizarea contractelor de credit, în special în privinţa costurilor, deşi existau şi legi mai vechi care făceau acest lucru în privinţa creditelor ipotecare. Actul normativ interzicea băncilor practicarea de dobânzi interne la credite şi limita numărul de comisioane.

Punerea în aplicare a OUG 50/2010 s-a făcut împotriva intereselor consumatorilor. Băncile, interpretând în favoarea lor articolele din text, chiar şi cu preţul unor amenzi de la ANPC, au modificat marjele de dobândă fixate în contracte, în sensul că le-au crescut prin extragerea din dobânda curentă a Euribor/Libor/Robor de la momentul 2010, şi nu de la momentul acordării. Euribor scăzuse faţă de perioada 2007-2008, astfel că băncile au câştigat la marjă – în unele cazuri marja a crescut de la sub 2% la 9%.

După ce aceste modificări au fost cimentate în contracte prin acte adiţionale, BNR a intervenit în procesul legislativ din Parlament şi a declarat că se opune ca legea să se aplice şi creditelor în derulare, adoptând poziţia băncilor. Retorica este transmisă şi FMI, şi Gheorghe Gherghina, fost secretar de stat la Finanţe, şi actual membru al CA al BNR, susţine că CE a deschis procedura de infringement pe OUG 50 – declaraţie care s-a dovedit şi falsă şi nefundamentată din punct de vedere legal.

Legea se modifică în pagubă pentru debitori – mulţi au rămas cu perspectiva unor dobânzi mai mari în viitor, când Euribor va creşte (noroc cu criza zonei euro) -, dar deschide valul proceselor împotriva băncilor, întemeiate, însă, pe o lege mai veche, 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele dintre comercianţi şi consumatori.

În octombrie 2011, BNR reglementează şi mai strict creditul în valută, revenind la impunerea unei obligaţii privind avansul, la condiţii de sters de depreciere severe, precum şi la simulări pe reducerea veniturilor. Creditele de consum în valută sunt practic eliminate. În decembrie 2012 măsurile sunt extinse şi la firmele care n-au venituri în valută. În acest timp, dobânzile la euro ajung la minime istorice, dar consumatorii nu mai pot profita decât cu greu de ele.

Totodată, BNR se opune reglementării insolvenţei persoanelor fizice în România, poziţie asumată şi de guvern în faţa FMI, deşi numărul restanţierilor şi valoarea sumelor restante au explodat.

La începutul lui 2013, Banca centrală s-a implicat în elaborarea altei legi, sau mai degrabă împotriva intării în vigoare a unei legi. Este vorba de modificarea legii 193/2000 pentru a îndeplini prevederile unei directive europene din 1992, ce trebuia să fie integral în vigoare încă de la aderarea la UE. Modificările, incluse în legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă, au fost amânate cu câteva luni, până ce BNR a făcut un studiu de impact, pe care nu l-a publicat niciodată, dar potrivit căruia băncile ar fi suferit pierderi dacă instanţele ar fi eliminat clauzele abuzive din toate contractele bancare.

De altfel, despre existenţa clauzelor abuzive în contracte, BNR a avut poziţii mişcătoare, care au variat de la nu există, sunt cazuri izolate, la dacă ai semnat, atunci îţi asumi, până la dacă există, unele instanţe selecte să le elimine, dar cu respect faţă de deponenţi. Banca centrală a susţinut, însă, în mod repetat că nu ştia ce conţin contractele de creditare, pentru că nu verifica contractele preformulate utilizate de bănci, ci doar aviza normele de creditare. Cu siguranţă BNR s-a sesizat cu o ocazie în privinţa clauzelor contractuale, atunci când guvernatorul Isărescu a primit o scrisoare de la banca la care se împrumutase, care prelungea perceperea unui comision din pricina politicii BNR.

După ce trage linie în privinţa reglementării macroprudenţiale, în 2014, BNR ajunge la concluzia că nu e bine să laşi în seama băncilor criteriile de creditare.

„Soluția lăsării depline la latitudinea băncilor a procesului de stabilire prin norme proprii a pragurilor pentru DTI și LTV („auto-reglementarea”) nu este cea mai eficientă modalitate de implementare a respectivelor măsuri macroprudenţiale, creditorii dovedind un comportament semnificativ pro-ciclic”, se arată în raportul BNR.

Creditul în valută – nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase

Discuţia privind creditele în valută care au adus în ruină numeroşi debitori români s-a reaprins după ce mai mulţi parlamentari, în prag de an electoral, au propus mai multe iniţiative legislative prin care să rezolve problema. Unii au propus ca împrumuturile în valută să fie plătite la cursul de la acordare, alţii, în special PSD, să fie plătite la cursul de acum, dar băncile să fie obligate să facă conversia, la cererea clienţilor. Proiectele vin pe fondul unor procese recente de grup înregistrate pe rolul mai multor instanţe din ţară, prin care se cere rambursarea la cursul de la data acordării creditelor, în special pentru împrumuturile în franci elveţieni.

Reacţia BNR a venit, ca de obicei, în sprijinul băncilor. Directorul direcţiei de supraveghere a susţinut că patru bănci ar da faliment în cazul în care creditele în franci ar fi plătite la cursul de la data originării creditelor.

Guvernatorul Mugur Isărescu susţine că în tema creditelor în valută, în special a celor în franci elveţieni, a avertizat populaţia cu privire la riscul acestora. Însă, aşa cum am văzut mai sus, băncilor abia din august 2008 li s-a impus de către BNR obligaţia de a face teste de stres pe împrumuturile în valută. Isărescu mai susţie că părţile care au semnat contractele de împrumut erau într-o stare de „conştienţă totală”, deşi consumatorii susţin că nu au fost avertizaţi despre riscul de depreciere de către băncile care le acordau împrumuturile, ci mai degrabă atraşi de dobânzile mai mici la creditele în valută, mai ales de cele aferente francilor.

De altfel, BNR a trimis propria propunere legislativă la Parlament, prin care susţine ca debitorii să poată face conversia la data cererii de conversie, la oferta curentă a băncii din punct de vedere al costurilor (limită maximală), ceea ce echivalează cu situaţia de acum, oarecum, în cazul în care debitorii îndrăzesc să marcheze pierderile pe soldul în valută.

Cât de eficientă a fost politica BNR?

Politica BNR a trebuit a fost pusă la încercare abia la sfârşitul anului 2008, cu ocazia instalării crizei financiare şi economice şi în România. La sfârşitul lui 2008, 58% din creditul neguvernamental era în valută. 10% din creditul acordat populaţiei era în franci elveţieni sau în yeni japonezi.

Faţă de 2007, rata creditelor neperformante a crescut de la unul dintre cele mai reduse niveluri din Europa la un vârf de 22%, printre cele mai ridicate. Mare parte a creditelor neperformante provine din împrumuturile acordate firmelor.

În cazul persoanelor fizice rata a ajuns la 10% în iune 2014 (8,7% în august, după externalizare), de la 2% în 2008, în timp ce numărul debitorilor cu restanţe a ajuns de la sub 300 sute de mii (cu 300 de milioane de lei restanţe), în 2007, la peste 700 sute de mii (cu restanţe de peste 10 miliarde de lei), în vârful din 2013. Numărul restanţelor şi soldul restant au mai scăzut de atunci ca urmare a scoaterii acestora din bilanţuri, după ce creanţele au fost vândute recuperatorilor de credite. De altfel, de-a lungul anilor, băncile au vândut constant credite neperformante, mare parte credite fără garanţii.

Potrivit BNR, peste 6 miliarde din stocul creditelor neperformante provin din valută, în timp ce aproximativ 3 miliarde de lei este suma aferentă împrumuturilor în lei, după externalizarea recentă.

Potrivit raportului BNR, creditele acordate în perioada 2006-2008 au cea mai mare rată de neperformanţă raportat la trimestrul în care au fost acordate, de 8-19%. Cele mai stricate au fost creditele acordate în perioada septembrie 2007 – decembrie 2008, cu rate de neperformanţă de 16-19%.

Debitorii care au luat credite în perioada respectivă s-au confruntat simultan cu deprecierea leului din anii următori, cu scăderea veniturilor ca urmare a crizei economice, cu expirarea dobânzilor promoţionale şi cu trecerea la dobânzi duble faţă de primul an, în unele cazuri. Cei care au luat credite pentru casă au făcut-o şi în vârful boom-ului imobiliar finanţat de către bănci.

În aceste statistici nu sunt cuprinşi oamenii care cu greu fac faţă ratelor lunare la credite cu dobânzi efective la euro sau franci de 8-11% pe an, şi zecile de mii care au acţiuni în instanţă cu băncile pe tema clauzelor abuzive – despre ultima problemă BNR nu vorbeşte în niciun raport de stabilitate financiară. Aceştia devin vizibili pentru statistică abia când ajung în stadiul de neperformanţă, deşi au fost afectaţi de intruziunea BNR în diverse iniţiative legislative, unde părerea instituţiei a fost mereu impusă. BNR s-a opus constant reglementărilor care tratau problema supraîndatorării debitorilor persoane fizice, astfel că România este una dintre puţinele ţări europene care n-au niciun mecanism pentru asta în picioare.

De asemenea, deşi acuză băncile, şi BNR a dovedit un caracter pro-ciclic în reglementarea macroprudenţială. În perioada de boom a relaxat normele, iar în perioada de bust a înăsprit condiţiile de acordare a creditelor în valută, mult mai ieftine, în continuare – inclusiv programul Prima casă a trecut integral pe lei.