Criza nu e moartă, criza se transformă

Când Fed și restul băncilor centrale importante au început să tipărească masiv bani pentru a-și salva faliții, țările emergente trebuiau să-și lase cursul de schimb să floteze liber. La fel cum trebuiau să facă și în anii 2000. Jocul cererii și ofertei pe piața valutară ar fi dus la aprecierea monedelor emergente (sau la deprecierea mai lentă a acestora). Băncile centrale din țările în curs de dezvoltare trebuiau să se abțină să acomodeze politica inflaționistă occidentală, să reducă și ele dobânzile și să se coordoneze cu Fed sau BCE. Vă amintiți ce spunea BNR, la începutul anului că, întârzierea reducerii rezervelor minime ne-ar fi îndepărtat de Europa? După același principiu – că trebuie să țină aproape de politica băncilor centale occidentale – s-a ghidat și în anii de boom economic. Dar de fapt tocmai asta NU trebuia să facă; BNR trebuia să ducă o politică independentă, să nu mărească masa monetară și să lase leul liber. Să vă spun altfel: dacă ești căpitan de corabie și vezi furtuna la orizont, nu te duci ca nerodul fix în ea, ci încerci să cârmești, să navighezi cât mai departe. Altminteri, dacă ții morțiș să te duci în furtună, nu te mai văita că ți-ai sfârâmat vasul.

În absența intervențiilor BNR care a cumpărat masiv valută în anii 2000 (un fleac, vreo 20 de miliarde), tipărind în contrapartidă lei – ca să se coordoneze cu inflația globală, leul s-ar fi apreciat, nu am fi avut boom imobiliar (pentru că nu am fi avut expansiunea creditului) și nici criză. La fel după 2007: dacă economiile emergente nu ar fi acomodat politica inflaționistă a SUA, piețele lor ar fi fost ferite de tsunami-ul de lichidități și implicit, de panica actuală.

Ce vă spun eu aici nu este un mister, ci principiu de fier în teoria monetară. De ce nu au procedat așa, câtă vreme se cunosc avantajele cursului de schimb flexibil? Dacă în orice manual de economie scrie că avantajul cursului flexibil este acela că neutralizează (într-o oarecare măsură) șocurile externe, de ce nu ne-am ferit de dezechilibrul indus din exterior? Din două motive.

În primul rând, politicienii și finanțiștii (în cârdășie) au dorit să înceapă boom-ul, au dorit să nu se lase mai prejos la concursul mondial de tipărit bani. Expansiunea creditului creează miracolul transformării pietrelor în pâine, justifică orice populism și politicile iraționale – de la creșterea pensiilor la construcția autostrăzilor. Practic, se cumpără voturi cu bani tipăriți. Scade șomajul și urcă economia pân’ la cer. Cât despre partea goală a paharului, despre consecințele nefericite și inevitabile ale inflației, despre colapsul amânat al investițiilor nesustenabile, despre polarizarea socială determinată de redistribuția pe canale monetare a avuției – toate acestea nu există, nu-nu, așa ceva nu se va întâmpla niciodată, „urmează încă 7 ani de creștere economică”, bla, bla, bla. În februarie 2009, „cea mai credibilă instituție a țării” (am amintit-o deja) anuța că „rămâne consecventă în proiecția sa de creștere economică pentru anul 2009” – dar shit happens, cum zic englezii: PIB a scăzut cu 6,6%.

În al doilea rând, unii decidenți politici – cei care totuși înțeleg ce se pune la cale – sunt pur și simplu cumpărați sau șantajați de finanța internațională. Dacă ești guvern într-o țară de doi lei, cu deficit bugetar sau datorii mari, dependentă de finanțarea internațională sau de FMI, păi atunci o să faci ce ți se dictează, ca nu prea ai de ales. Nu vrei să ții cursul fix, să vină „investitorii” cu dolari calzi și ieftini, tocmai scoși la imprimantă, și să cumpere active ieftine în economia ta emergentă? Să construiască un mall, să cumpere pământ, să ridice o fabrică, în fine, să facă și ei o afacere rentabilă? Dacă nu vrei atunci o să te învețe minte rapid. Îți îngheață finanțarea, te duc în faliment suveran și să vedem cine te mai votează la alegerile anticipate! Asta se întâmplă dacă vorbim de o țară de 2 lei, condusă prost. Oricum ar fi, ești un pion, un simplu pion pe tabla de șah a războiului economic. Dar contează dacă ești un pion de 2 lei sau nu, pentru că, după cum știți, la șah până și un pion poate realiza multe.

Tipărind zilioane de dolari și aruncându-i pe piețele emergente, americanii s-au scos. Pentru că ei reușesc astfel să cumpere în condiții avantajoase (zero dobândă, deci gratis) resurse din restul lumii. Celebrul economist Jacques Rueff numea acest fenomen „deficit fără lacrimi” – asta în anii 60, când SUA inunda ca și astăzi economia cu lichidități. Procedând astfel, creația monetară își exercită efectele inflaționiste asupra prețurilor cu precădere în economiile emergente, doar acolo sunt cheltuiți banii. Ceea ce înseamnă că populația din aceste zone are în general de suferit, deoarece veniturile ei cresc mai lent decât prețurile activelor. Se produce astfel o fenomenală mișcare de redistribuție a avuției la scară globală, de pe urma căreia băncile, marile corporații, fondurile de investiții dar și mare parte din cetățenii economiilor dezvoltate au de câștigat (în această ordine), dar populația din țările mai sărace are în general de suferit. Situația poate fi exprimată, dacă vreți, în termenii celebrei teorii marxiste a dependenței, potrivit căreia resursele curg de la țările periferice către centrul sistemului economic global. Problema cu gânditorii marxiști, precum Raul Prebish, nu este că au bătut complet câmpii, ci că au identificat greșit mijloacele prin care se execută „exploatarea” și, categoric, au propus măsuri aberante pentru rezolvarea problemei.

Unde suntem astăzi? După câțiva ani de expansiune monetară intensă, economiile emergente sunt destul de încinse. Un exemplu prozaic: dacă în 2006 economiile emergente erau reprezentate în topul celor mai scumpe orașe de pe planetă abia pe locul 15 (Moscova), astăzi în același clasament sunt 8 orașe din țările în dezvoltare. În Jakarta, Indonezia, proprietățile imobiliare au ajuns să fie mai scumpe decât în Kobe, Japonia. Între timp, multe metropole americane au prețuri semnificativ mai mici. Este necesar să amintesc Detroit, Chicago, Los Angeles sau Miami – acolo unde fostul prim-ministru Tăriceanu ne îndemna să ne cumpărăm locuințe?! Cumpărând dolarii tipăriți de Fed și mărind masa monetară în contrapartidă, țările emergente și-au sădit semințele propriei distrugeri. Acum se vaită că Fed a început să închidă robinetul cu bani.

Așa cum era de așteptat și cum am tot avertizat, închiderea robinetului cu bani va declanșa o nouă rundă de turbulențe financiare. Cel mai lovite sunt economiile marginale – adică ai căror indicatori economici le situează doar vag în zona „macrostabilității”.

Citeşte textul integral aici

Bogdan Glăvan este profesor universitar de economie și Director al Centrului de Economie Politică și Afaceri „Murray Rothbard” din cadrul Universității Româno-Americane, București