Leul românesc şi Marea Unire din 1918. Ce forţă avea atunci
Acoperirea în aur a leului a scăzut la 38,4 % din valoarea sa în 1923, dar era încă în limitele legale şi a principiilor de politică monetară ale Băncii Naţionale a României (BNR).
Cifra citată este o măsură a forţei leului. Ce fusese mai greu se realizase. Integrarea financiară a noilor provincii trecuse de momentul critic.
Forţa leului a constat nu atât în rata de conversie în alte monede, cât în soliditatea construcţiei monetare pe care se întemeia economia României noi.
Sistemul monetar românesc bazat pe leu abia fusese înfiinţat cu doar 50 de ani mai înainte, în 1869. În plus, decizia politică a Marii Uniri din 1 decembrie 1918 găsea leul slăbit de inflaţia specifică războiului.
Nu trebuie uitat că evacuarea din 1916 a tezaurului la Moscova a dus la pierderea a peste 93 de tone aur în monede istorice, din care 2,4 tone în lingouri. Pierderea a produs un dezechilibru major al operaţiunilor bancare, cu efecte pe termen lung asupra circulaţiei monetare.
Chiar şi atât de tânără pe cât era, şi atât de slăbită de prima mare conflagraţie mondială, moneda naţională a României şi sistemul financiar din spatele ei au putut acoperi costurile aferente unificării monetare şi, în general, ale integrării economice a Transilvaniei, Bucovinei, Basarabiei şi Banatului în Regatul României de dinainte de primul război mondial.
Un motor modern
Sistemul monetar român era modern pentru acea vreme. A putut să răspundă la provocările Unirii.
În provinciile istorice care se uneau cu Regatul României circulau o mulţime de alte monede. În afară de leu, care începe să pătrundă acolo. Numai pentru preschimbarea în lei a valutelor respective, Guvernul României şi Banca Naţională a României (BNR) a trebuit să cheltuiască o mulţime de bani.
În acest scop, şi nu numai, Banca Naţională a împrumutat Guvernul, dar pentru asta „tipărea” bani. Sau Guvernul s-a împrumutat pe piaţa externă, iar BNR a trebuit să facă toate operaţiunile de apărare a puterii monedei, aferente îndatorării şi punerii pe piaţă unor noi cantităţi de bani.
„La împrumuturile cerute de condiţiile extraordinare ale războiului (mari împrumuturi cerute de statului Băncii Naţionale, pentru pregătirea armatei) se adaugă şi împrumuturile pentru unificarea monetară şi cheltuieli bugetare”, scrie Victor Axenciuc în cartea „Evoluţia economică a României, 1859–1947″, publicată de Institutul de Economie Naţională al Academiei Române.
Datoria externă a României, „exprimată în monedă constantă” a crescut cu aproape 40% (cu 147 milioane de dolari), până la 519 milioane de dolari, din 1915 până în 1927.
Datoria suplimentară a fost aproape jumătate din cât consumase dezvoltarea României (inclusiv războiul de independenţă), din 1868 până în 1915. În această perioadă creditele externe au crescut cu 356 milioane de dolari. Datoria externă a crescut de 23 de ori, de la 16 milioane dolari în 1868, până la 372 mil. dolari în 1915.
BNR a avut un capital iniţial de 12 milioane lei, a fost o societate comercială pe acţiuni, iar acţionarii privaţi au asigurat două treimi din capital, iar statul doar cealaltă treime. Cu diferite ocazii, statul îşi retrage participaţia, iar în alte cazuri şi-o reconstituie.
Cursul leului după Marea Unire
Deprecierea leului dă o măsură a costului unirii, chiar dacă o altă cauză a fost inflaţia consecutivă războiului. Leul s-a depreciat de 40 de ori în 1923, faţă de puterea leului – aur din 1913. În 1918 era doar de 3,5 ori mai slab şi de 10,5 ori în 1920, potrivit volumului citat mai sus.
În 1914 , leul era echivalent cu francul elveţian şi cu francul francez, iar o liră sterlină se cumpăra cu 25,5 lei, în timp ce dolarul american costa circa 5 lei.
Francul elveţian şi cel francez costau deja, în aprilie 1919, trei respectiv 2,5 lei, în vreme ce o liră sterlină ajunsese deja la 66 de lei, iar dolarul la 15 lei.
Acum 91 de ani, în noiembrie 1923, lira sterlină se cumpăra cu peste 950 de lei, dolarul cu 206, francul elveţian cu 40 de lei, iar francul francez cu peste 13 lei.
După anii calmării inflaţiei, în 1929 lira sterlină costa cu 807 lei în ianuarie 1929, dolarul – 166 de lei, francul elveţian – 32 de lei, iar cel francez -6,5 lei.
Inflaţia galopantă îşi făcea efectul.
A urmat cea dintâi reformă monetară din istoria României sau prima „stabilizare”, cum a intrat fenomenul în istorie.
O legendă adevărată: Leul aur
Valoarea monedelor nu era stabilită oficial pe piaţă, deşi tot piaţa o certifica. Acoperirea în aur avea o importanţă mult mai mare înainte de primul război decât are acum.
Politica monetară a BNR a respectat până la intrarea în război, în 1916, principiul de a asigura o acoperire de cel puţin o treime din emisiunea de bani cu rezervă în aur (cu metalul Au sau devize – aur).
Guvernul dădea Băncii Naţionale bonuri de tezaur pentru asigurarea „acoperirii”. Ulterior emisiunea de bonuri a devenit formală şi a alimentat inflaţia, potrivit Istoriei editate de Academia Română.
În 1913, o proporţie de 79% din valoarea bancotelor aflate în circulaţie în 1913, de 437 de milioane de lei, avea acoperire în aur (153 de milioane) şi devize (191 milioane în monede străine).
Pentru fiecare cetăţean român erau puşi în circulaţie în economie peste 59 de lei, în 1913. Circulaţia monetară medie a sporit de aproape 19 ori în 1923. Acoperirea în aur a scăzut la 38,4 % în 1923.
Preţul oficial al aurului a crescut de la 3.000 lei / kg la 100.000 lei/kg aur fin, în urma reevaluării stocului de metal preţios din acelaşi an, aferentă reformei monetare. Mai târziu, stabilizarea monetară din anul 1929 consacră leul la o valoare ce reprezenta 1/32 faţă de leul aur antebelic
Aşa a fost asigurată acoperirea în aur cerută de lege, care se va menţine „în limitele normale, legale, până la al doilea război mondial. Atunci, sub imperiul împrumuturilor masive ale statului, în perioada următoare se deteriorează total”, se spune în cartea Institutului Economiei Naţionale al Academiei.
Puterea de cumpărare
Un salariu bun, de şef de birou, era de 382 de lei în 1916, în anul intrării României în război, şi de 9.000 de lei în 1928, înaintea stabilizării monetare.
Pe de altă parte, un kilogram de pâine costa 27 bani în 1914. Pentru un kilogram de carne de porc se plătea 1,25 lei. O găină vie se vindea cu 1,6 lei / kilogram.
Era nevoie de 75 de bani pentru 10 ouă de găină. Pe un litru de lapte de vacă se cerea 41 de bani, iar un kilogram de brânză de oaie costa 1,82 lei.
„Vinul obişnuit” costa 90 de bani /litru.
Şapte ani mai târziu, în 1921, pâinea s-a scumpit de aproape 8 ori (2,06 lei/ kg), vinul de 15 ori (13,5 lei / litru), ouăle de peste 16 ori /12,5 lei 10 bucăţi), laptele de 10 ori (4,12 lei / l), brânza de oaie de 13 ori (23,16 lei/kg) şi carnea de porc de 11 ori (13,91 lei / kg).
Băncile Marii Uniri
Unirea aproape că triplează numărul băncilor din România, până la 556, cu un capital de 2,4 miliarde de lei.
În vechiul Regat existau deja, în 1913, 197 de instituţii bancare, cu un capital de 215,8 milioane de lei, la care se adăugau Casa de Economii şi Casa de depuneri şi Consemnaţiuni, care se vor uni şi numi CEC, în 1932.
Cele mai mari nouă bănci concentrau majoritatea activelor financiare. Printre ele se numărau Banca Generală Română (cu capital german), Banca de Credit Român (capital austriac), Banca Marmorosch, Blank & Co. (capital ungar, german şi francez), dar şi bănci cu capital românesc – Banca Agricolă, Banca de Scont din Bucureşti şi Banca Românească. Sistemul bancar era puternic fragmentat, în unele judeţe existând şi 14 bănci locale, cum era cazul judeţului Dolj.
Băncile private din Transilvania, printre care şi Banca Albina, cu capital românesc, „au cunoscut o dezvoltare concomitentă cu aceea, generală, a provinciei în corpul naţional al statului român”, spune istoricul citat.
Nu mai puţin dificilă a fost integrarea a două, dacă nu trei sisteme financiar – bancare diferite. A celui din Transilvania, Banat şi Bucovina, respectiv Basarabia, încel al României.
Banca Naţională a României (BNR), abia înfiinţată cu 38 de ani înainte de 1918, a preluat reţeaua sucursalelor şi agenţiilor Băncii de stat austro – ungare.
Reţeaua de bănci a capitalului românesc transilvănean se dezvoltă susţinut după 1918 cu sprijinul Institutului de Emisiune „integrându-se deplin în sistemul de credit naţional şi participând la investiţii şi dezvoltarea economică în Transilvania”, spune Victor Axenciuc.
Băncile cu capital străin particular şi-au păstrat în mare parte poziţiile intrând în concurenţă şi uneori în alianţă cu capitalul naţional românesc. Reţeaua locală, transilvăneană – românească, maghiară şi germană – ; mai mult chiar, fiind mai puternice, băncile germane şi maghiare şi-au extins participarea de interese şi în teritoriul vechi al statului român.
Pe de altă parte, băncile maghiare şi germane transilvănene şi-au păstrat o serie din vechile legături de finanţare cu băncile de la Viena şi Budapesta şi în anumită măsură şi le-au extins şi în centrele financiare de la sud şi est de Carpaţi.