Cuba se chinuie să îşi salveze industria zahărului, odată motorul economiei insulei
Însă zilele de aur ale zahărului cubanez sunt în trecut, potrivit cifrelor oficiale recolta din 2020-021 a fost cea mai proastă din ultimii 130 de ani, cu doar 800.000 de tone de zahăr produse.
O lipsă gravă de combine de recoltat şi camioane pentru a livra trestia la fabrici a limitat producţia chiar dacă guvernul de la Havana se chinuie să relanseze o industrie care odată era una înfloritoare.
„De dimineaţa şi până seara ne confruntăm cu un munte de probleme. Este un război fără sfârşit”, spune Lazaro Manuel Torres, directorul fabricii de zahăr Antonio Sanchez.
Până în 1989, Cuba era cel mai mare exportator mondial de zahăr, principalul său client fiind SUA, până în 1960, apoi URSS care cumpăra zahărul cubanez la tarif preferenţial. Însă căderea marelui frate sovietic a precipitat declinul zahărului cubanez, care s-a accelerat odată cu căderea preţurilor şi lipsa de investiţii, astfel că numărul de fabrici de zahăr a scăzut de la 156 până la 56.
Ironia sorţii, în ultimii ani Cuba a fost nevoită să importe zahăr, în special din Franţa.
În 1970, El Lider Maximo, Fidel Castro mobiliza întreaga insulă pentru a atinge la un obiectiv ambiţios de 10 milioane de tone de zahăr produse într-un an, un obiectiv care nu a fost niciodată atins. În luna decembrie a anului trecut, fratele său Raul a făcut un apel pentru „salvarea” unei industrii aflată în pragul agoniei.
„Salvarea industriei înseamnă oprirea tendinţei de scădere a producţiei, care este în declin începând din 2017. Dacă situaţia continuă industria va dispărea”, avertizează Noel Casanas, director adjunct la producătorul de stat de zahăr AZCUBA.
Pentru a relansa sectorul zahărului, guvernul de la Havana adoptat 93 de măsuri precum dublarea preţului la producători, a autorizat angajarea şi concedierea liberă a muncitorilor şi a acordat o mai mare autonomie de decizie pentru fabricile de zahăr, într-o ţară în care totul este condus de stat.
„Nu cred că aceste măsuri pot realns o industrie care este deja practic un cadavru”, comentează cu pesimism economistul Emilio Morales, preşedintele firmei de consultanţă Havana Consulting Group.
Noel Casanas recunoaşte că sectorul se confruntă cu „limitări de orice tip”, de la lipsa de finanţări externe, ca urmare a embargoului american, dar şi a producţiei scăzute de trestie de zahăr.
De la debutul campaniei de recoltare a trestiei de zahăr, în luna decembrie, fabrica Antonio Sanchez nu a reuşit să treacă de 65% din capacitatea de producţie, care pentru acest sezon a fost stabilită la 20.000 de tone. Problema nu a fost lipsa de combustibili sau de materie primă cu lipsa de combina şi de camioane care să livreze trestia pnă la fabrica de procesare. Pur şi simplu nu sunt suficiente piese de schimb, sau anvelope, pentru fiecare vehicul din Cuba iar producătorii precum Lazaro Manuel Torres nu pot să cumpere componentele limitate care sunt disponibile.
„Dacă nu ai combine pentru recoltat şi nici camioane nu poţi să funcţionezi la 100% din capacitate”, subliniază Lazaro Manuel Torres.
În opinia lui Noel Casanas ceea ce este nevoie sunt investiţiile străine pentru a extinde industria zahărului pe segmente derivate care sunt foarte profitabile precum bioetanolul. „Zahărul nu mai locomotiva economiei cubaneze şi nici nu va mai fi” spune Noel Casanas, dar „rămâne un sector strategic care trebuie dezvoltat”, adaugă Casanas.