Cum a fost construit cel mai înalt turn de paraşutism din România GALERIE FOTO
Turnul de paraşutism a fost construit în anul 1951, însă a fost dat în folosinţă în anul 1953, odată cu inaugurarea celui mai mare complex sportiv şi cultural din România, „23 August”.
În numărul revistei „Ştiinţă şi Tehnică” din mai 1953, inginerul Em. Baiculescu explică modul în care turnul a fost construit. „În centrul complexului sportiv «23 August» se află un înalt turn de parasutism sportiv, realizare îndrăzneaţă a tinerilor nostri tehnicieni constructori. Din vârful de la peste 80 de metri înălţime, se vor lansa tinerii elevi ai şcolii de paraşutism sportiv. Înălţimea a fost dictată de necesitatea ca paraşutistul, în căderea sa, să aibă timp suficient pentru a căpăta o viteză îndeajuns de mare, încât rezistenţa opusă de aer să permită umflarea paraşutei şi frânarea vitezei de cădere”, scrie Baiculescu în „Ştiinţă şi Tehnică”.
Construirea acestui turn a pus la acea vreme o serie de probleme celor care au întocmit proiectul, probleme de calcul, de economie de materiale şi de metode de execuţie. În ceea ce priveste materialul de construcţie, majoritatea turnurilor de paraşutişti din lume sunt metalice. În cazul celui din compelxul „23 August”, pentru a se economisi metalul necesar industriei, turnul a fost executat din beton armat, realizându-se în acelaşi timp si o economie de preţ de peste 50% din costul unuia metalic.
Calculele au ţinut seama de viteza unui uragan
Pentru proiectarea acestei construcţii destul de neobişnuită prin forma şi dimensiunile sale, s-au făcut studii şi calcule amănunţite. „În primul rând s-au făcut calcule privitoare la presiunea vântului. Această presiune depinde direct de viteza vântului. Deoarece aceasta este mai mică la suprafaţa pământului, din cauza frecării aerului de sol şi creşte la înălţimi mai mari rezultă că şi presiunea vântului este mai mare la înălţime. În calcule a trebuit să se ţină seama de vitezele de vânt corespunzătoare unui uragan, care sunt de 40-50 de metri pe secundă. Presiunea vântului poate avea ca efect fie ruperea turnului, fie răsturnarea sa din fundaţie şi amândouă aceste posibilităţi de distrugere au trebuit să fie atent examinate”, scria, în anul construcţiei şi inaugurării celui mai mare complex sportiv al ţării, inginerul Baiculescu.
O a doua problemă de calcul a fost aceea a flambajului. Flamabajul este un fenomen care se produce la barele drepte subţiri. Dacă o vergea subţire este apăsată la ambele capete, ea iese brusc din poziţia dreaptă şi se îndoaie. „În cazul turnului însă, forţa care ar putea produce flambajul este doar greutatea sa, care nu se aplică la vârful său, ci creşte treptat pe măsură ce ne îndepărtăm de vârf. Rezolvarea acestei probleme este destul de grea şi cu destule complicaţii matematice”, mai explică inginerul.
Turnul a fost construit de specialişti români folosind documentarea sovietică, la care aveau un larg acces la vremea aceea.
Forma definitivă a turnului a rezultat nu numai din necesităţile de calcul, ci a ţinut seama şi de condiţiile de execuţie. Ridicarea propriu-zisă trebuia să se facă repede şi simplu şi mai ales fără complicaţia unei schele de lucru care pentru înălţime construcţiei ar fi ieşit foarte mare şi grea, potrivit explicaţiilor tehnice date în revista amintită.
Turnul are înălţimea cilindrică, cu înălţimea de 80 de metri, cu diametrul exterior constant şi egal cu 4,70 de metri.
O altă caracteristică a construcţiei este dată de grosimea pereţilor care nu este aceeaşi de sus până jos. Astfel, pereţii turnului au la bază o grosime de 35 de centimetri, iar pe ultimii 30 de centimetri, pereţii au o grosime de doar 15 centimetri.
Pod metalic de 10 tone şi 25 de metri
În vârful turnului există un pod metalic de pe care se face lansarea paraşutiştilor şi care are o lungime totală de 25 de metri şi o greutate de 10 tone. Acesta se poate roti, orientându-se după vânt, astfel încât vântul să-l îndepărteze de turn pe paraşutistul în cădere.
Metodă de construcţie inovatoare: cofraje alunecătoare
Silueta turnului, de formă cilindrică cu diametrul constant a fost dată de ideea executării lui prin metoda sovietică a cofrajelor alunecătoare. „Cofrajul alunecător se compune în principiu din: cofrajul propriu-zis, de formă cilindrică, în care se toarnă pereţii; o serie de bare verticale la partea superioare. Tot acest ansamblu se reazemă prin barele orizontale şi prin intermediul unor vinciuri pe nişte vergele de oţel din acelea folosite pentru armarea betonului, care ies din betonul turnat în prealabil. Pe măsură ce se toarnă betonul în cofraj, se răsuceşte de vinciuri, care ridică barele orizontale, săltând astfel tot cofrajul mai sus. Operaţia se petrece continuu, necesită un număr mic de muncitori şi elimină orice altă schelă de susţinere, cofrajul fiind rezemat mereu pe betonul turnat în prealabil. Cu această emtodă de lucru se poate turna până la o înălţime de 2 metri de turn, în fiecare zi”, notează „Ştiinţă şi Tehnică”.
O altă problemă serioasă privind execuţia a fost aceea a montării podului metalic de lansare care trebuia ridicat la o înălţime de 80 de metri şi instalat acolo pe mecanismul său special de rotire. Dată fiind greutatea de mii de kilograme a podului şi dimensiunea sa de 25 de metri lungime, pentru ridicare şi montaj a trebuit să se facă un proiect special.
Azi, locul secret al amorezilor
Construcţia se află acum în grija Aeroclubului României, alături de alte cinci turnuri de paraşutism:de la Iaşi, Baia Mare, Suceava, Cluj şi de la Ploieşti. De-a lungul anilor s-au făcut aproximativ 200.000 de lansări, însă turnul nu mai este folosit de doi ani. Acum este doar locul secret al amorezilor şi al grafferilor care l-au umplut de desene.
„Activitatea a fost oprită temporar pentru că trebuie să-i facem o revitalizare a imaginii. Exteriorul nu arată foarte bine. Nu s-a mai făcut de mult o reparaţie capitală la el. S-a făcut o expertiză a stabilităţii şi a rezistenţei şi nu există probleme. Sperăm să fie gata până în toamnă. Este o instituţie publică, durează licitaţia pentru reparaţie, alocarea fondurilor, durează câteva luni”, explică, pentru RTV.NET, George Rotaru, directorul general al Aeroclubului.
Turnul nu este o metodă obligatorie de antrenament, însă este de un mare ajutor pentru cursanţi. Pentru că este închis, tinerii fac simulări din uşa avionului sau folosesc aparate care simulează înălţimea de la care ar sări din avion.
„Turnul poate acoperi o bună parte din pregătirea iniţială a paraşutiştilor. Selecţia se poate face foarte bine la sol şi cu costuri reduse, faţă de lansarea din avion, la 1.000 de metri. Aici se învaţă altfel şi cu pilotarea paraşutei şi cu înălţimea”, spune Bogdan Sorescu, director operaţiuni zbor al Aeroclubului.