Cum eșuează intelectualii la stânga
Și totuși, ce a fost de fapt totalitarismul comunist? Nu mă pot gândi decât la o exacerbare și fetișizare monstruoasă a puterii Statului asupra individului, familiilor, comunităților și societății în general. Vorbim despre rezultat, fără să ne gândim câtuși de puțin la pretextele umanitarist-sociale ale revoluției care a dus la Gulag, în care mulți naivi au crezut.
Ai zice că oricine a trecut prin așa ceva, mai ales un intelectual autointitulat „de dreapta” (ba chiar „liberal” sau „conservator” în mod explicit), a învățat necesitatea de a reduce la minimum și de a pune frâu puterii instituționalizate, legalizate a statului. Riscul de totalitarism crește sau scade odată cu puterea statului, legitimată prin legi, de a influența și de a controla viețile indivizilor, familiilor, comunităților, societății. Statul, ca formă concentrată de exercitare a puterii în mod exhaustiv asupra societății, în măsura în care este încă considerat un rău necesar, ar trebui să fie un rău cât mai mic.
Dar nu. Constatăm că genul de intelectuali la care mă refer sunt departe de a gândi așa ceva. Pentru ei, în comunism, nu puterea statului a fost în sine ceva rău, ci doar valorile pe care le promova acesta erau greșite. Și, poate, cel mult, metodele de constrângere erau exagerate. Dar nu constrângerea ca atare. Statul e bun și puterea lui la fel, cu condiția să promoveze și să impună „valorile corecte”. Corectitudinea politică de dreapta este mai insidioasă decât cea de stânga.
Tocmai de aceea, acești intelectuali sunt incapabili să realizeze că însăși magnitudinea prezenței statului în economie, prin taxe, reglementări și investiții publice, este cea care generează corupția. Ei, dimpotrivă, consideră că corupția este un semn că statul este prea slab și trebuie întărit, creând astfel oportunități de rafinare a jafului și ineficienței și punând și mai multe poveri administrative pe oamenii cinstiți.
Intelectualii de dreapta nu privesc situația dezastruoasă a învățământului ca pe un simptom al eșecului statului în acest domeniu și ca pe un semn al necesității liberalizării totale a acestuia, cu homeschooling cu tot, ci consideră că procentul alocat din PIB pentru educația publică, oricare ar fi acesta, este prea mic. Se plâng că programa e tot mai marcată de „marxism cultural”, dar nu le dă prin cap că soluția nu e instituirea unei poliții conservatoare a gândirii în cadrul monopolului de stat pe școli, ci desființarea monopolului.
Printre sechelele anticomunismului se numără și fetișul pentru tehnocrație. În comunism, activistul cu mapa dădea lecții muncitorului și țăranului cu sapa. Specialiștii nu erau lăsați să-și facă treaba. De aceea, acum, puterea trebuie să fie a lor. Uită însă că inginerii sociali care au conceput comunismul l-au gândit ca pe un proiect științific, în cadrul căruia experții în mersul inexorabil al istoriei către paradisul fără clase îndrumau poporul pe calea cea dreaptă, inclusiv cu forța.
Pe scurt, intelectualii liberal-conservatori de dreapta vor și ei, omenește, să captureze puterea statului și să o pună în slujba propriilor valori. Nu vor libertate pentru toți, ci un soi de libertate „cenzitară”, acordată nu pe bază de avere, ci de „cultură” și „orientare axiologică”. Un soi de „politică identitară” de stânga pe invers. Și, nu în ultimul rând, își exhibă ori de câte ori au ocazia identitatea creștină. Uitând cuvintele Apostolului: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”.