Cum putem rupe cercul vicios al subfinanţării firmelor româneşti?

Tot modelul economiilor europene ne arată că întreprinderile mici și mijlocii (IMM-urile) sunt cele care susțin pe umerii lor economia reală și oferă cele mai multe locuri de muncă. În România gradul de intermediere bancară este unul dintre cele mai reduse din Europa – nivelul creditelor fiind de numai 27% din PIB, într-o scădere continuă începând cu anul 2011 (când a înregistrat cel mai ridicat nivel de 40%). Astfel, acest indicator este la aproximativ jumătate față de cel al țărilor din regiune. Statisticile Băncii Naționale a României ne arată că în iunie 2017 doar 14,8% dintre firme aveau debite la bănci și IFN-uri și 7,9% dintre acestea doar la bănci. În același context, piața de capital din România are o contribuție redusă în finanțarea economiei, atât prin piața principală, dar și mai noua piață Aero, dedicată start-up-urilor si IMM-urilor.

Care sunt cauzele subfinanțării bancare din România?

Cauzele sunt multiple, atât intrinseci, specifice firmelor românești, dar și extrinseci, provenind din mediul în care acestea funcționează. Sunt atât legate de situația lor financiară, de comportamentul clientului din România, de politica guvernamentală (fiscal-bugetară), dar și de mentalitatea și educația economică și antreprenorială a proprietarilor și a managerilor. Alături de acestea putem asocia și reglementările prudențiale, în special cele intrate în vigoare după criza financiară internațională, care au înăsprit condițiile de creditare. Dar să nu uităm și legile bancare din ultimii ani care au avut ca obiectiv declarat protecția debitorilor persoane fizice și care au făcut, de asemenea, băncile mai precaute cu toate segmentele de clientelă.
Cu toții știm faptul că pentru a putea contracta un credit este nevoie de îndeplinirea unor condiții de ordin financiar, de calitate a managementului etc., condiții care să dovedească bonitatea clientului, capacitatea lui de a rambursa creditul.

Ultimul Raport asupra stabilității financiare al BNR ne arată o situație mai puțin bună în ceea ce privește performanțele economice și financiare ale companiilor nefinanciare, chiar dacă în ultimul timp s-au obținut evoluții pozitive ale unor indicatori cheie. Această îmbunătățire a fost mai mult marginală, fără a schimba prea mult gradul lor de bancabilitate, din perspectiva accesului la finanțare. Astfel, o treime dintre firme au declarat pierderi la jumătatea anului 2017, iar 44% din firme prezentau la finalul anului 2016 capitaluri negative (sintetic vorbind, capitalurile proprii = active totale – datorii pe termen scurt). Firmele subcapitalizate, la nivelul lui iunie 2017, erau responsabile de 30% din datoriile sectorului companiilor nefinanciare și de 62% din restanțele nefinanciare din economie. Astfel, ținând cont de acest tablou succint privind performanțele economice și financiare ale companiilor nefinanciare, putem spune că segmentul firmelor calificabile pentru produsele de creditare oferite de bănci este unul îngust.

Cum se explică această neperformanță financiară? Ea își trage seva din anii de tranziție ai țării noastre, dar sunt și factori apăruți în ultimul timp. După 1990 mediul de afaceri românesc s-a dezvoltat fără a avea o experiență a principiilor economiei de piață, o educație antreprenorială. În același timp și sistemul bancar a trecut printr-o perioadă de reacomodare și dezvoltare. Însă acesta a fost ajutat și de pătrunderea capitalului străin, care a adus bune practici și a făcut unele etape de dezvoltare să fie „arse” mai repede. Vremurile tulburi ale tranziției, apoi criza financiară internațională care s-a simțit și la noi a creat un sentiment psihologic de evitare a finanțării prin credit bancar. Firmele au preferat alte structuri de finanțare, care, din păcate, nu au avut potențialul de a duce la dezvoltarea afacerilor. Astfel, autofinanțarea, creditul furnizor sau finanțarea de la asociați/acționari au luat locul finanțării prin credit bancar. Folosirea excesivă și în situații nepotrivite ale acestora nu doar că au produs o dezvoltare lentă a afacerilor, dar chiar a dus și la falimentul unora. Tot Raportul asupra stabilității financiare al BNR ne arată că la jumătatea anului 2017 firmele se finanțau preponderent din datorii comerciale (19,3% din total pasiv), urmate de datorii față de acționari sau entități afiliate (10,6%). În același timp, neexistând disciplina financiară și conduita în afaceri impusă în urma contractării unor produse de creditare de la bancă, mulți proprietari de afaceri au confundat bugetul firmei cu propriul buzunar sau al familiei. Desigur, calitatea de proprietar într-o afacere trebuie să aibă la bază obiectivul de a obține profit și de a remunera investiția acestuia, dar a face cheltuieli neinspirate și care nu au legătură cu acest scop, reprezintă o sinucidere lentă a acelei afaceri. Această abordare a venit și din lipsa de educație antreprenorială, pierdută în anii de socialism, spre deosebire de antreprenorii din statele dezvoltate bazate pe principiile economiei de piață, care au deja în codul genetic aceste abilități.

Un alt factor important a fost și este impredictibilitatea și abordarea (nu întotdeauna pro-business) legislativă în materie de mediu de afaceri. Split TVA, modificările legii insolvenței, GDPR, schimbarea caselor de marcat cu cele electronice, analiza de risc la securitate fizică și implementarea măsurilor de securitate în urma acesteia, măsurile legate de legislația muncii, creșterea salariului minim pe economie etc, sunt doar o parte dintre reglementările care au încărcat bugetele firmelor (și asta într-un timp scurt), afectându-le indicatorii de performanță financiară. În aceeași ordine de idei, și băncile la rândul lor au fost supuse unor presiuni de natură reglementativă, care au înăsprit condițiile și costurile de creditare: legea dării în plată, limitarea deductibilității fiscale la 30% din valoarea creanțelor înstrăinate. De asemenea, retroactivitatea și impredictibilitatea legislativă în materie de banking au contribuit la o stare de stres în sistemul bancar (adăugăm aici și proiectele de legi aflate în Parlament în prezent). Această stare de stres s-a materializat începând cu finalul anului anterior și printr-o creștere a dobânzilor de pe piața monetară interbancară, creștere preluată de costurile cu finanțarea bancară a firmelor.
Clienții firmelor, prin comportamentul lor, pun presiune din ce în ce mai mare pe activitatea firmelor românești. Începem să asimilăm din ce în ce mai mult și mai repede obiceiuri ale consumatorilor din țările dezvoltate, ceea ce creează uneori dificultăți în oferta de bunuri și servicii ale firmelor din România. Aceasta se adaptează mai lent, unele firme fiind reticente la schimbare sau mai puțin capabile de a ține pasul. Există mai mult un fenomen de imitație a afacerilor și mai puțin o înclinație către industrii creative. Mai mult decât atât, clienții din România devin uneori mai „pretențioși” decât cei din țările dezvoltate, atât în materie de raport calitate și preț, dar și de deservire. Uneori legislația în materie de protecție a consumatorilor este înțeleasă în alt sens decât acela de protecție a intereselor lor.

Ce e de făcut?

Soluțiile privesc toți factorii implicați: firmele, băncile și statul. Firmele, în primul rând, trebuie să își schimbe viziunea de business și să fie mai deschise către produsele de creditare ale băncilor. Preocuparea mai vădită pentru obținerea de indicatori de performanță financiară de calitate va ameliora accesibilitatea lor la creditare.

Totodată, măsurile fiscale și cele cu privirea la reglementarea activității firmelor trebuie mai bine așezate, astfel încât să reducă inclinația firmelor spre evaziune și optimizare fiscală. Fenomenul de evitare a plății taxelor va fi greu de eliminat în totalitate, dar dacă prin măsurile fiscale este canalizat cu efecte benefice și bine direcționate în economie și societate, atunci câștigul ar fi și pentru firme, dar și pentru stat. De asemenea, acolo unde este necesar, măsurile trebuie să fie dure și necontestabile. Impredictibilitatea legislativă trebuie eliminată. Totodată, e nevoie de reglementări mai suple și mai ușor de aplicat. Acestea nu trebuie să sufoce firmele, să le consume din resurse pentru a putea să le aplice, ci, dimpotrivă să le lase loc pentru dezvoltare și performanță. O performanță mai mare a firmelor înseamnă și resurse mai multe la bugetul statului din taxe și impozite.

Programele guvernamentale de stimulare a activităților antreprenoriale nu numai că ar trebui să continue, dar se impune și o dezvoltare a lor pe mai multe paliere: educație antreprenorială, educație financiară și educație de consumator. Desigur, la aceste eforturi trebuie să contribuie mai mult și firmele prin acțiuni de creștere a calității resurselor umane, a informării și educării clienților. Totodată, băncile trebuie să fie preocupate continuu de perfecționarea resursei umane proprii, dar și de educarea clientelei. Oferta de creditare trebuie adaptată la profilul clienților, la capacitatea și potențialul lor în afaceri. De exemplu, crearea de către bănci de IFN-uri, fintech-uri specializate pe segmente de clientelă (în special cea nebancabilă în prezent, dar cu potențial în viitor) va optimiza preluarea și dispersarea de riscuri și gestionarea lor.

Într-un cuvânt, este nevoie de consens și sincronizare între toți participanții cu scopul de a crește importanța finanțării prin bănci a firmelor românești și, în final, să genereze creșterea economică și a nivelului de trai. Altfel, ajungerea din urmă a țărilor europene va fi greu de îndeplinit și de durată!

Bogdan Căpraru este profesor doctor şi predă Finanţe la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor a Universităţii din Iaşi.