Cum să dai din gard în gard cu legea dării în plată până ajunge economică

Prima adoptarea legii a avut parte, cu ghlimele de rigoare, de un marș triumfal în Parlament, cu ignorarea desăvârșită a deplinei contradicții între expunerea de motive și textul legii. Pe scurt, se invoca în expunerea de motive , directiva 17/2014 a Uniunii Europene, citită în cheie proprie și originală, pentru că acolo nici pomeneală de obligativitatea dării-n plată și cu atât mai puțin de retroactivitate, ba chiar se menționează clar data de la care ar urma să intre în vigoare. Bref, în lege voluntarul devine obligatoriu pentru o parte din contract, iar retroactivitatea ca intervenție în contracte legală, și nu doar o lipsă de înțelegere a profanilor în ale dreptului constituțional și al unei judecăți la CJUE între ANPC Călărași și un domn, sau nu mai știu ce.

De remarcat este că și înaintea primului vot în Parlament și după retrimiterea legii spre reexaminare de către Președinte, în dezbaterea publică, atât părintele legii, domnul avocat, cât și inițiatorul, dl.deputat, au refuzat și refuză vehement să țintească prevederile legii către cei ce nu pot plăti și nu către cei ce nu vor să plătească. Argumentele sunt hilare și merg de la a susține că așa ceva ar fi neconstituțional, până la afirma, sus și tare, că nu există nicio diferență între cel care s-a împrumutat pentru a-și cumpăra un apartament în care să locuiască, cel care a contractat un împrumut pentru 4 vile sau cel care a pus un teren părloagă ipotecă pentru o călătorie în Dubai. Sunt toți la fel de îndatorați, disperați, sclavii băncii și, ca atare, trebuie să li se facă ”dreptate”. Pe scurt, susținerea contra naturii sună așa – cel care s-a împrumutat cu 1 milion de euro nu este mai bogat după acest împrumut cu 1 milion de euro, ci mai îndatorat cu 1 milion de euro, deci vai de capul lui că-mi dau și lacrimile…Deși e evident o stupizenie, chestia e de efect, pentru că aduce cu totul și cu totul altfel de susținători pentru nemodificarea legii decât persoanele disperate că nu-și mai pot plăti creditul. Însă, tot pedalând pe astfel de argumente, nu mai ai cum susține vreun caracter social al legii, că-i rușinos..

Așadar, dacă Directiva 17/2014 a UE a căzut cu zgomot ca temei al legii, din cauză că unii curioși s-au apucat să o citească, de cei care nu pot plăti pentru locuință nici nu poate fi vorba pentru că ar discrimina pe cei la fel de amărâți dar împrumutați cu sute de mii sau chiar milioane euro, atunci pentru cine e legea?

Răspunsul, netrecut ca atare în expunerea de motive, este simplu și vine chiar de la inițiator ”Legea nu-i de dreapta sau de stânga, este o lege dreaptă” . Pedala populistă nu a fost însă cu totul abandonată, într-un fel bieții oameni cu adevărat în dificultate sunt menționați și utilizați fără scrupule deși tare aș vrea să fie adus în platou și un îndatorat bogat. Oricum, nu cred că trebuie să fii un fin observator ca să nu remarci că pe cât de mult se vorbește de drama reală! a unor împrumutați pentru locuință, pe atât de asurzitor se TACE în legătură cu cei care au ipotecat terenuri, nu-i așa, mult mai afectați de scăderea valorii de piață. Ce, aceștia din urmă nu sunt și ei la fel de nerăbdători ca legea să intre în vigoare fără modificări? Nu e și pentru ei legea dreapta care face dreptate , nici de dreapta nici de stânga, dreaptă și atât? Sigur că este, dar trebuie discreție, iuțeală și nebăgare de seamă.

În fine, deunăzi, într-o emisiune în care au fost făcute praf și pulbere, cu mânie proletară băncile comerciale, BNR , guvernatorul, și supravegherea financiară ale cărei caracteristici sunt convins că vor rămâne în veci confuzepentru unii, la fel ca și faptul că BNR nu ia bani de la bugetul de stat pentru nimic, ci dimpotrivă îî dă acolo, legea dării în plată a devenit ”Economică”. Economică zicea unul, economică domne se auzea ecoul. Sigur, economică…Și uite așa, am ajuns la miezul discuției. Desigur caracterul economic al legii nu se referă la definiția de manual, căci legea aceea este obiectivă deci nu poate fi nici inițiată nici votată, ea este și-atât. Și-atunci, nu poate fi vorba decât de o lege cu caracter juridic economic deosebit de subiectiv. Or, aici este o problemă atât cu economia cât și cu caracterul ei juridic. Pentru că, depildă Comisia Europeană, adică cea care a citit corect și Directiva 17, și-a permis să catalogheze legea dării-n plată drept un risc macroeconomic major, la fel și BCE, la fel și BERD, ca și o grămadă de alți experți care nu înțeleg în ruptul capului de ce nu sunt ajutați cei care nu pot plăti și trebuie recompensați și bogații îndatorați. Și iar ne întoarcem la terenuri, care orișicât nu s locuințe. Sau sunt?

Eu unul mă alătur acestui cor de neavizați, care atrage atenția că efectele negative ale nemodificării legii vor avantaja o minoritate dar vor costa pe majoritatea, dacă nu pe toată lumea. Ar fi și surprinzător să nu fie așa, doar e o lege unică în lume. Trebuie însă neapărat s-o experimentăm? Nu împărtășesc nici părerea că această lege ar putea fi una bună în anumite condiții. Dacă vrem să demonstrăm solidaritate ar trebui ca cei aflați în dificultate fără voia lor, cazurile sociale, am putea să-i sprijinim transparent, de la bugetul public, eventual prin crearea unui fond de solidaritate, ca să nu se dea singuri afară din casă. Asta ar scuti nu doar economia de efectele negative ale unei legi proaste, dar și pe inițiatorii legii de acest slalom ridicol în a o defini, pentru a-i piti pe adevărații beneficiari.

Daniel Oanţă este consultant strategie la Banca Naţională a României

*acest articol reprezintă o opinie personală, nu punctul de vedere al BNR şi nici al ECONOMICA.NET