Cum va trece România la euro. Cât ne va costa, ce avem de câştigat

Aderarea la zona euro înseamnă eliminarea riscului valutar, reducerea costurilor de tranzacţie în comerţul internaţional concomitent cu o scădere a ratelor dobânzilor de pe piaţă şi o prezumată creştere a credibilităţii şi a stabilităţii politicilor macroeconomice ale unui guvern.

Pe termen lung, aceste beneficii, dacă politicile interne sunt corecte, se traduc în intensificarea comerţului, în special schimburile intracomunitare, creşterea investiţiilor străine, reducerea costului cu datoria publică, datorită accesului mai facil la finanţare dat şi de credibilitatea unei monede forte şi consolidarea poziţiei competitive a exporturilor, ridicând astfel creşterea potenţială, nivelul consumului şi a bunăstării.

Costuri deloc mici

Există şi costuri. Principalele sunt pierderea autonomiei utilizării instrumentelor specifice politici monetare cum ar fi cursul de schimb şi rata dobânzii si, nu în cele din urmă, a funcţiei băncii centrale naţionale de „împrumutator de ultimă instanţă”.

Când dezechilibre mari apar în balanţa de plăţi ca urmare a unor cauze fundamentale, care deci exprimă nu impactul unor intrări de capital masive şi persistente, calea ”tradiţională” de corecţie este deprecierea monedei locale şi, eventual, ajustarea bugetară. Deprecierea ar trebui să stimuleze exporturile nete (exporturi minus importuri) şi, totodată, să compenseze, pe această cale, impactul comprimării cheltuielilor publice asupra producţiei naţionale – dacă se are în vedere un dezechilibru bugetar ce ar sta în largă măsură la originea dezechilibrului extern.

Astfel, dacă deprecierea se vede într-un câştig în moneda locală mai mare pentru exportatori, aceeaşi depreciere conduce la o creştere a costurilor bunurilor intermediare importate exprimate în monedă locală. Rezultă că pentru forţa de export a unei economii relevantă nu este atât mărimea exportului, ci valoarea adăugată conţinută de exporturi; numai valoarea adăugată măsoară dinamica venitului naţional şi dă imaginea unor câştiguri de productivitate (celelalte condiţii rămânând neschimbate). Marea bătălie a dezvoltării pentru economiile emergente, în condiţiile sumar descrise mai sus şi care are impact asupra capacităţii de a absorbi şocuri, este de a reuşi nu numai inserarea în reţele de producţie, ci şi obţinerea de poziţii pe lanţul de producţie unde se produce valoare adăugată mai înaltă. Cele mai multe economii emergente sunt jucători pasivi din acest punct de vedere, firmele internaţionale mari fiind agenţii ce structurează lanţurile globale de valoare (GVCs); aceste firme sunt prevalent din vestul european (Germania, Franţa) şi nord-americane, dar apar tot mai mult companii asiatice – ceea ce ilustrează schimbări în balanţa de putere economică în lume.

Beneficii pe termen scurt

Adoptarea monedei euro elimină costuri de tranzacţie legate de conversia RON în Euro şi viceversa. Cea mai mare parte a comerţului exterior al României se desfăşoară cu UE, iar cea mai mare parte a acestui comerţ se desfăşoară cu state membre ale zonei euro, de aici şi faptul că majoritatea tranzacţiilor de export (56% din total exporturi în 2017) şi import (54% din total importuri în 2017) sunt denominate în euro.

Mai mult decât atât, riscul valutar în tranzacţionarea cu zona euro va fi eliminat.

În afară de simplificarea şi intensificarea comerţului intracomunitar, partenerii extra UE, actuali şi potenţiali, sunt mult mai deschişi în a desfăşura afaceri, atunci când acestea se desfăşoară având la bază o monedă forte, precum este euro. Prin urmare, adoptarea monedei euro va ajuta la crearea de comerţ pentru România şi în afara Uniunii Europene.

Un alt avantaj pe termen scurt care însă se transmite şi pe termen lung (dacă politicile interne sunt corecte) îl reprezintă scăderea ratelor dobânzilor de pe piaţă.

Rata dobânzii se reduce şi prin prisma scăderii primei de risc, care în prezent este încorporată în dobânda pe care creditorii o cer. În principal, scăderea primei de risc s-ar datora unei stabilităţi macroeconomice mai ridicate şi unei credibilităţi mai puternice a monedei.

Aceste beneficii nu se transmit automat şi oricum, ci că depind într-o mare măsură şi de stabilitatea macroeconomică internă şi în special de soliditatea finanţelor publice. Acest lucru a fost demonstrat şi de criza datoriilor suverane care şi-a atins apogeul în anul 2012,perioadă în care rata medie a dobânzii obligaţiunilor de stat (cu maturitate la 10 ani) a Greciei a fost de 22,5%, iar pentru Portugalia a fost de 10,5% în timp ce pentru state non-membre ale zonei euro, precum Cehia, Polonia şi România, ratele dobânzilor acestor obligaţiuni au fost de 2,8%, 5% respectiv, 6,7%. Lucrul acesta ne arată că stabilitatea finanţelor publice, capacitatea de plată a datoriei şi perspectiva pe termen lung joacă un rol mult mai important în accesul la finanţarea de pe pieţele internaţionale decât apartenenţa la zona euro.

Costuri pe termen scurt

Conversia monedei naţionale va fi un proces complex, plecând de la adaptarea sistemelor IT, la tipărirea şi distribuirea noilor bancnoteşi până la campanii susţinute de informare privind trecerea la euro. În principiu, costurile ar fi împărţite între Guvern, sectorul financiar şi întreprinderile nefinanciare, iar unele estimări arată că în 12 state din zona euro, care au adoptat euro în anul 2002, acestea s-au ridicat la aproximativ 0,5-0,6% din PIB.

Există riscul să apară unele efecte atipice de preţ cauzate de rigidităţile nominale, efectul de rotunjire prin adaos la preţuri mai atractive sau de exploatarea confuziei consumatorilor, creşteri de preţuri care nu pot fi justificate din punct de vedere economic.

Eurostat estimează că, în urma trecerii la euro în anul 2002, creşterea generală a preţurilor a fost, în medie, cuprinsă între 0,1-0,3 puncte procentuale.

Creşterile de preţuri după adoptarea monedei euro au afectat, în principal, mărfurile şi serviciile cel mai frecvent achiziţionate, având astfel un impact disproporţionat asupra percepţiei sociale a inflaţiei în comparaţie cu cota acestei categorii în cheltuielile medii de consum. Pentru acest motiv, deşi aceste creşteri nu au avut decât un impact minor asupra nivelurilor generale ale preţurilor, ele au contribuit la aşa-numita ,,iluzie a euro”, şi anume, rata inflaţiei a fost percepută în mod considerabil în exces din dinamica reală a preţurilor.

Citiţi aici Raportul integral