Prima: Am cerut ajutor de la organismele financiare internaționale în criză, pentru a o putea traversa fără a avea probleme de lichiditate și insolvență. De ce s-au mai majorat însă taxele într-o perioadă în care cărțile de economie spun că nu e deloc indicat? Ca să se fure-n plină criză?!
A doua chestiune este că am intrat în Uniunea Europeană pentru că n-am mai putut gestiona „povara” socială. Și atunci au plecat milioane de români în Europa după investitorii care lipseau din țara lor. Dacă s-ar întoarce brusc, la cât ar crește șomajul? La 30%?!
A treia temă de discuție e legată de diviziunea muncii. Fiindcă am fost „îndemnați” să participăm – prin intermediul schimburilor – la cea din UE înainte de a ne-o pune la punct pe aceea de aici, de la noi. De fapt, am vândut forță de muncă din toate pozițiile, prin intermediul emigrației sau löhn-ului. De aceea concluzia la punctele doi și trei e că în loc să se recunoască eșecul sloganului „Nu ne vindem țara!” și că s-au alungat investițiile străine ce ar fi creat locuri de muncă, s-a recurs la un pact politic cu Uniunea pentru a capacita forța de muncă, pe fondul lipsei cronice de capital.
Și pentru că în absența capitalului nu se poate vorbi nici de capitalism ajungem la o a patra problemă, și anume că așa ceva nu poate exista cât politicul dictează economicului ca-n comunism și piețele sunt extrem de subțiri. Piețele-s cvasiinexistente deoarece li s-a extras mereu substanța economică prin intermediul taxării, ca să se „finanțeze” greșelile din trecut în paralel cu cele din prezent.
Iar dacă e să le identificăm pe cele din vechime cu „Nu ne vindem țara!” și, implicit, cu nu ne interesează investițiile străine, prezentul e tarat de corupție și de încercarea de a lupta împotriva sa prin intermediul unor instituții care s-au ocupat mai mult de reglări de conturi, numite popular răfuieli. Marea luptă se rezumă, de fapt, la niște bătălii între diverse grupuri de interese.