De ce nu se vorbește niciodată de junta din România?

Oamenii s-au bucurat atunci când ziarele au scris că a fost decapitată Cosa Nostra după loviturile date clanurilor Gambino, Genovese, Lucchese, Colombo, Bonano şi arestarea naşului mafiot John Gotti.

Din vechile famiglii au rămas mai mult Oscarurile, Globurile de Aur și Emmy-urile primite sau nominalizările lui Robert de Niro, Al Pacino, Joe Pesci și Steve Buscemi, dar întrebarea este dacă societăţile prezentate în filme, ca fiind nesigure, erau mai liberale decât cele din momentul de faţă? Fiindcă, probabil, în prezent, cele două entităţi statul şi mafia s-au reorganizat într-una singură: statul mafiot.

Ia gândiţi-vă un pic. Organizaţiile mafiote încasau taxe de protecţie din cartierele pe care le controlau. Dar nu-şi puteau permite să-şi omoare businessul, Aşa că, în perioadele dificile, relaxau fiscalitatea pentru a nu omorî găina cu ouă de aur. Pe când acum politicienii, după ce au eliminat „impozitarea” paralelă acţionează precum un monopol, redenumesc taxele de protecţie accize şi nu le reduc în timp de criză, din contră.

Spusele ministrului de Interne italian, Angelino Alfano, sunt edificatoare. Atunci când era vânat Matteo Denaro – succesorul naşilor sicilieni Toto Riina şi Bernardo Provenzano – el a zis: „Statul câştigă, Mafia pierde!”. Şi acelaşi lucru îl vor şi oamenii obişnuiţi când se uită cu inima cât un purice la televizor să vadă dacă e eliminat sindicatul crimei.

Problema este însă, reiterez, dacă atunci când pierde mafia, câştigă capitalismul sau dacă, de fapt, e restrânsă neîncetat libera iniţiativă sub pleiada de impozite menite să eradicheze flagelul, cu scopul creării unui stat puternic şi autoritar, capabil să lupte cu mafia? Dar dacă tot au reuşit autorităţile să-i vină de hac mafiei, atunci poate că ar fi cazul ca DNA din România să devină o noţiune generalizată la nivelul întregii Uniuni Europene, fiindcă există suspiciunea, cum am sugerat mai devreme, că în locul mafiei au apărut statele mafiote.

Politicienii greci sunt responsabili pentru o datorie publică de peste 175% din PIB, iar cei italieni, care spun că pierde mafia şi câştigă statul, au făcut una de peste 130% din PIB. Şi apropo de asta, oare de ce era mai mereu asociat Berlusconi cu statul mafiot? Să fie o nouă modă în clasa politică din UE?!

Dar fiindcă tot am adus în discuţie DNA, nu de o românizare a Europei vreau să vorbesc, ci de faptul că Brexitul a vrut să le sugereze politicienilor europeni că a venit momentul să se restaureze reperele capitaliste, pieţele şi respectul faţă de proprietatea privată.

Să fim cinstiți: nimănui nu-i place capitalismul. Capitalismul pe bune, economia de piață adevărată. Cea în care talentul, competențele, puterea de munca și inspirația personală determină averea și nivelul de trai al fiecăruia. În care statutul social depinde direct de capacitatea de a anticipa și de a satisface de fiecare dată mai bine decât alții nevoile semenilor. În care nimeni nu este protejat de concurență, nici un succes nu e definitiv și nici o avere nu e ferită de ruină.

Dar o astfel de lume n-ar fi câtuși de puțin o junglă marcată de agresivitate și lăcomie, în care oamenii și-ar fi lupi unii altora, după cum sună refrenul stângii. Dimpotrivă. Pe de altă parte, nici n-ar fi o lume comodă. Mai precis, n-ar fi comodă pentru cei care trăiesc extrem, extrem de comod în momentul de față.

Întregul sistem economic mondial pare construit pentru a proteja privilegii dobândite. Iar asta fie că vorbim despre state corupte și semimafiote, conduse de clanuri, fie că discutăm de state care proclamă „domnia legii” și unde corupția și favoritismul fățiș sunt înlocuite de sisteme legislative și de reglementare menite să împiedice accesul noilor-veniți pe piețe și să ferească de competiție business-urile și companiile deja consacrate.

Să fim cinstiți: e profund neplăcut să fii nevoit să trăiești uitându-te în permanență peste umăr să vezi dacă nu cumva te ajunge concurența din urmă. Toți ne dorim siguranță, previzibilitate, tihnă. Toți vrem să ne simțim protejați. E omenește. Și de aceea, de fapt, nu iubim capitalismul. Nici nu trebuie. E nevoie doar să-l practicăm și să-l susținem. Pentru că e singura formă onestă de organizare economică și singura în care omul simplu, comun, fără calități speciale, fără mare talent social și fără „intrări” privilegiate, are o șansă de reușită.  

Ca să spunem însă adevărul până la capăt, dincolo de DNA și recomandarea de a o exporta grecilor, și noi suntem organizați mafiot, încă, deși mai subtil decât Rusia sau America de Sud.

De ce? Pentru că poți afla diverse lucruri despre Coldea ori Kovesi, însă nu ei sunt junta.

Haideți să luăm un exemplu la întâmplare. Ideea de a tăia salariile în plină criză a fost de departe una total neinspirată, dar au trecut ani buni până să se accepta acest lucru, pentru că scopul a fost, de fapt, furtul de bani publici luați sau nu cu împrumut . De aceea a fost măsura „de neevitat”!!!

Sigur că, până la urmă, „…binili învinge” – vorba lui Tamango de la Radio Guerrilla. Dar mai ales, când inițiativa este una extrem de proastă. Ea a creat un „bubble” pe datoria populației, taman când se obținuse stabilitatea macroeconomică. Motiv pentru care oamenii nu mai iau credite și nu se mai apucă de treabă, deoarece le-a fost înșelată încrederea.  

O altă perspectivă ce vădește că încă suntem un stat mafiot este că în lipsa competenței economice, politicienii se sprijină pe interlopi ca să câştige alegerile. Astfel se explică de ce s-a manelizat societatea şi de ce modelele la care se raportează sunt greşite.  Iar faptul că politicienii obţin puterea cu ajutorul interlopilor, se observă limpede când se caută un om capabil pentru a ocupa un anumit post. Aici se vede lipsa expertizei. Timp în care la polonezi sau la cehi e „bătaie” pentru un post de ministru, sunt 4-5 pe loc.

Niciun politician din cei „potriviți” pentru guvernare nu-i în stare să spună că e necesară o majorare a venitului disponibil în paralel cu creșterea ofertei interne de bunuri și servicii, de sporuri de productivitate, care să se producă în paralel cu adâncirea piețelor și atragerea  – în lipsa investițiilor străine – de fonduri europene menite să edifice obiective de infrastructură mare. Și toate acestea în contextul unui excedent bugetar, care să ducă datoria publică sub limita de alertă de 40% din PIB.

Iată ce ar trebui să preocupe junta, ca să putem fi un stat mafiot nu doar subtil, ci și competitiv. Altfel se va vedea că singurul punct comun al celor ce ne conduc, fie că știm cine sunt, fie că nu, este rapacitatea.