De mă furi cu legea-n mână, atunci legea nu e bună

Într-un soi de drept la replică publicat pe Hotnews dl.avocat Piperea emite o ipoteză cutremurătoare care, pasămite, este cheia de boltă neînţeleasă a legii lui: „Legea dării în plată este, deci, despre parteneriat şi despre libertate.” După mintea sa, clienţii şi anume cei care se împrumută, se află în relaţie de parteneriat cu banca, adică fac afaceri împreună, deci trebuie să împartă riscuri fifty-fifty, că aşa e între parteneri. În faţa unei asemenea gogoriţe în popor există expresii consacrate, ca de pildă „ mă, s-a întâlnit hoţul cu prostul?” , „plimbă ursu” etc. De dragul polemicii însă, contrar oricărei experienţe anterioare şi bunului simţ comun, hai să admitem că omul are dreptate, şi că acel contract de credit este de fapt (ce nebunie!) unul de parteneriat cu banca. În acest univers paralel, ar părea că intervenţia unei părţi terţe, aceasta fiind statul la ideea dlui avocat, în contractul dintre debitor şi bancă vine să „echilibreze” situaţia impunând băncii o pierdere. Legiferarea neplăţii, în această realitate fantasmagorică ce bântuie majoritatea scrierilor dlui.Piperea (pline de overlorzi, goblini şi alte personaje specifice literaturii fantastice) este normal să apară ca o chestie absolut firească, naturală chiar.

În lumea reală însă, există tot soiul de alte legi şi reglementări europene şi internaţionale în vigoare, tratate bilaterale de protejare a investiţiilor, la care România este parte semnatară. Aceste legi au cu totul altă reprezentare a realităţii, în sensul că văd contractele de credit fix aşa cum le arată denumirea şi nu de parteneriat, iar aici nu e loc de interpretări. Pentru păgubiţi această lege care intervine în contracte în de rulare seamănă a furt calificat, că poate e prea sofisticată exprimarea „deposedarea nejustificată de o proprietate fără nicio compensație” utilizată în atenţionarea trimisă preşedintelui României de către reprezentanţii la vîrf a 4 grupuri bancare internaţionale prezente pe piaţa autohtonă. Normal că atunci când le atragi atenţia iniţiatorilor legii asupra acestui amănunt se fac că plouă, pentru că e greu să obţii susţinerea majorităţii pentru aşa ceva dacă aceasta vede costurile.

De aceea mai spun eu aici o dată, ceea ce am mai scris pe larg în alte articole, într-un final nu băncile vor plăti hangaralele legii, ci întreaga populaţie din bugetul public , deponenţi şi contribuabili. Poate domnului avocat i se pare nefirească această chestiune, dar eu unul, şi sunt sigur că mulţi alţii, nu doresc să fiu complice, nici partener la păcăleala asta legislativă. Din păcate, nu mă-ntreabă nimeni, nici pe ceilalţi dacă la o adică suntem de acord să plătim foarte probabilele daune. Ele ne sunt impuse printr-o lege nedezbătută practic, în deplin dispreţ al cererii de reexaminare transmise totuşi de către preşedintele ţării. Legea nu doar că nu trage necesara linie de demarcaţie între beneficiari dar şi pretinde ca majoritatea care va plăti să închidă ochii. În faţa acestei crude realităţi, inventez şi eu pe loc o zicere, ce mi se pare potrivită, prezentând scuze celor cu naturelul mai simţitor: De mă furi cu legea-n mână,atunci legea nu e bună.Şi să fim lămuriţi asupra unei chestiuni, dacă observ pe cineva că este pe cale să mă buzunărească şi îi dau peste mână, asta nu e nici aroganţă nici lobby, e autoapărare şi surprindere în flagrant.

Încă un alt lucru mi se pare revoltător în propaganda la legea dării în plată aşa cum este ea acum. Acela că prezentarea acestui jaf se face cu argumente înduioşătoare, cu cazuri sociale cu adevărat reale. Cazuri de care aceeaşi iniţiatori ai legii se folosesc fără scrupule la nevoie, aşa cum au făcut-o şi în expunerea de motive cu care au reuşit să inducă în eroare şi parlamentarii şi opinia publică, pentru că legea nu are nicio treabă cu motivarea ei iniţială, (lucru pe care a trebuit să-l admită în final chiar iniţiatorii legii).
Ajunşi aici şi sperând că am lămurit partea cu parteneriatul, zic să ne ocupăm puţin şi de partea care susţine că legea dării în plată este olege despre libertate. Desigur, iniţiatorul legii se referă la faptul că odată dată casa, terenul, piscina, hala, în plată debitorul este eliberat de datorii. Pot fi de acord cu această interpretare, dar mi se pare foarte îngustă, dacă legea este „despre libertate”. Pentru că eu ştiu, într-adevăr nu de la dînsul, că libertatea unuia se poate întinde până acolo unde nu o afectează pe cea a celorlalţi. De exemplu, ce părere are dl. avocat despre libertatea de opţiune? Şi nu mă refer aici la aplicarea legii pe baze voluntare (lucru care ar scuti România de procese costisitoare şi ar pune legea în concordanţă cu Directva 17 a UE şi nu împotriva ei). Este vorba de refuzul vehement de a scoate Programul Prima Casă de sub incidenţa priectului de lege. În numele cărui drept se taie libertatea de opţiune a tinerilor de a plăti un avans mai mic pentru a-şi cumpăra o casă? Se tot plescăie pe toate canalele tâmpenia asta că un client care se împrumută devine sclavul băncii…Nu, nu este aşa. Contractul acela de împrumut şi nu de parteneriat sau alte bazaconii, este încheiat din libera voinţă a clientului, iar dacă acesta doreşte să-şi cumpere o casă, el nu este nicidecum sclavul băncii, ci pur şi simplu „sclavul” unui stil de viaţă superior. Vrea şi el şi este foarte omeneşte să fie aşa, să dispună cât este tânăr de o locuinţă, o maşină, un trai decent, poate şi de o piscină, şi pentru asta este dispus să plătească o rată cu tot cu dobândă. Pentru că în esenţă asta face creditarea, cumpără viitor cu resursele prezente, cu banii puşi la dispoziţie de cei care economisesc. Desigur că atât iniţiatorii legii ştiu asta că ei au beneficiat deja de acest fel de viaţă decentă, preferă înă să trimită tinerii în chirie până îmbătrânesc, că asta e lege despre libertate…cu de-a sila.

Eu cred că legea aceasta nu este despre libertate, ci despre nişte investiţii proaste ale unei minorităţi ce trebuie decontate de majoritate. Această suspiciune rezonabilă pe care am exprimat-o încă de la bun început a devenit între timp certitudine, pe măsură ce legea a dat din gard în gard de la lege socială la lege dreaptă, la protecţia consumatorului, la lege economică, de negociere şi cred că epopeea nu s-a terminat încă. Apropo, dacă expunerea iniţială de motive a devenit evident nevalabilă, cum sună ea acum? Sau acum nu mai este nevoie? Culmea e că ea, legea, este atât de prost scrisă, încât este posibil să nu-şi atingă nici acest scop( dle Piperea, vedeţi opiniile CSM, Ministerul Justiţiei). Au fost în România legi cu dedicaţie mult mai bune, mai sofisticate prin care s-au dat tunuri, asta-i atât de proastă ţi străvezie în simplitatea ei…

La final, ceva adresat oamenilor aflaţi cu adevărat în nevoie şi care văd în legea dării în plată un început de soluţii la problemele lor: Lipsa unui plafon până la care să se poată face darea-n plată va face inaplicabilă legea și pentru cei care nu Pot plăti, şi pentru cei care nu mai VOR sa plătească. În ciuda acestei posibilităţi, cei care nu mai vor să plătească sunt dispu;i să-i sacrifice şi pe cei ce nu mai pot să plateasca şi sunt foarte vocali în acest sens. Piperea nu se supără, Zamfir nici atât. De ce oare? Pentru că legea nu mai prezintă niciun interes dacă cei care nu mai vor sa plătească nu beneficiază.