Deranjul la români

Nici cei mai iscusiţi istorici nu au reuşit să afle ce s-a întâmplat pe aceste meleaguri după retragerea aureliană. Asta pentru că era închis pentru inventar, iar la intrarea în tunelurile dacice pline de comori şi lasere era atârnată o tăbliţă din lut pe care scria „vin imediat”.

Din această cauză, nimeni n-ar putea să explice, exact, de ce i-a fost românului atât de drag, mereu, miorismul. Nici eu nu ştiu, însă bănuiala mea e că are de a face cu faptul că românul, suflet sensibil şi degrabă imersibil în plăceri, urăşte din tot sufletul să fie deranjat. De aceea, pasămite, cele mai multe adresări încep cu „scuze pentru deranj” sau „nu vă supăraţi”, de regulă întâmpinate de încruntări, strâns din buze până dispar, guri pungă sau ochi daţi peste cap.

Fie că e acasă sau la muncă, deranjul rămâne principalul inamic al românului, din păcate nemonetizat, momentan, pentru că nu s-a putut deranja nimeni să o facă. Cel mai probabil, România există doar pentru că, de fiecare dată când cineva a încercat să o invadeze şi să o cucerească, i-a deranjat pe funcţionari din plăcerea simplă a cafeluţei în timpul programului, iar privirile aruncate de aceştia peste ochelari şi ţâţâiala nervoasă i-au convins pe (ne)civilizaţii agresori să-şi vadă de drum.

Avea cineva, la un moment dat, o vorbă: „Românul e un fel de om pe care dacă nu-l inviţi se supără, şi dacă-l inviţi nu vine”. Puteţi testa asta în trafic: dacă te opreşti să laşi pe cineva să treacă, stă pe loc şi te priveşte calin. Dacă îţi continui drumul pe prioritate, o să încerce să intre în tine ca să-l laşi.

Iarăşi, se mai întreabă lumea de ce adoptăm, mereu, forme fără fond, cum ar fi sutele de mii de diplome de doctori care nu ştie să scrie în româneză că na fost l-a şcoală. Păi voi aveţi idee câta deranjul e să umpli formele alea cu ceva? Să stai să citeşti, aşa, cărţi întregi? Da’ ce eşti tu să tragi în halul ăsta, tractor?

Nici la capitolul vecini de bloc nu scapi: să te ferească sfântul Zamolxe să faci cel mai mic zgomot. Îţi vei atrage, instant, urgia tuturor gospodinelor care nu se pot odihni, liniştite, la ora 17, sau nu o pot auzi pe Esmeralda spunându-i lui Jose Fernando că e însărcinată cu fratele ei, ay, por que, Esmeralda?

Sigur, pretenţia să mergi singur pe stradă sau să trăieşti în linişte deplină în cutia ta din beton pe care o împarţi cu câteva zeci sau sute de familii într-un oraş cu milioane de oameni, sau chiar în pădurea de pe vârful muntelui, e ridicolă şi infantilă. Din nefericire, însă, deranjul nu alege, şi ne loveşte, necuţător pe toţi când ne aşteptăm mai puţin.

Şi aşa ajungi să te răsteşti la pacienţi ca medic, să iei la mişto fete de 15 ani care sună disperate la 112, să tratezi în sictir clientul, să trimiţi contribuabilul să vâneze cai morţi pe pereţi. Pentru că au neobrăzarea să se îmbolnăvească, să fie răpite, violate şi torturate, să vrea să cumpere sau să plătească taxe fix atunci când plăcerea frecatului de mentă te chinuie mai dulce. Pentru că oamenii din jur sunt nişte mistreţi needucaţi, care au ca unic scop în viaţă să-ţi răpească timpul tău de plăceri şi să-ţi închidă aura la culoare. Altfel spus, să te deranjeze.