Dilema înghețatei în era schimbărilor climatice

Simbol perfect al verii, îndrăgită de milioane de oameni din întreaga lume, înghețata aduce nu doar momente de răsfăț și bucurie, ci reprezintă și un sector economic semnificativ, cu o industrie globală de 103 miliarde de dolari, conform datelor prezentate la nivelul lunii iunie 2024 de Statista.com. Cu toate acestea, în contextul schimbărilor climatice, înghețata – și întregul lanț de producție și distribuție – se confruntă cu provocări majore.

Creșterea temperaturilor, modificările în tiparele de precipitații și frecvența crescută a fenomenelor meteorologice extreme au un impact direct asupra agriculturii și, implicit, asupra disponibilității ingredientelor de bază ale înghețatei, cum ar fi laptele, zahărul și fructele. În plus, producerea și transportul înghețatei necesită un lanț de frig continuu, care este din ce în ce mai greu de menținut în condiții climatice instabile.

Pe măsură ce clima se schimbă, producătorii de înghețată trebuie să găsească soluții inovatoare pentru a-și menține afacerile pe linia de plutire în timp ce se confruntă cu dificultăți precum aprovizionarea cu ingrediente de calitate, creșterea costurilor energetice pentru răcire și depozitare, și adaptarea rețetelor pentru a răspunde cerințelor unui public tot mai conștient de problemele de mediu.

Industria globală a înghețatei crește de la an la an cu câteva procente bune și este de așteptat să crească anual cu o rată medie de 5,49% între 2024-2029, potrivit Statista. Și piața românească de înghețată este de așteptat să crească cu 168,4 milioane USD, cu o rată de creștere anuală compusă de 6%, din 2024 până în 2029, potrivit ultimului studiu al StrategyHelix. Înghețata pe care o cumpărăm de la dozator și o consumăm imediat ocupă doar o mică parte din totalul pieței de înghețată, cea mai mare pondere având-o cea ambalată, fie că este pe băț, fie că este în cutie. Iar acest fel de înghețată “contribuie” cu siguranță mai mult la emisiile de gaze cu efect de seră, atât în etapa de producție (și înainte), cât și în cele de depozitare – distribuție – expunere în magazin.

Cine se gândește, oare, la încălzirea globală când servește o înghețată? Sau la temperatura exactă la care a fost depozitată și transportată de la fabrică spre magazin? Sau la amprenta de carbon a industriei înghețatei, mai ales prin emisiile indirecte de gaze cu efect de seră (Scope 3)? Comisia Europeană.

Instituția a introdus, încă din 2006, Regulamentul (CE) nr. 842/2006 al Parlamentului European și al Consiliului cu scopul de a limita, preveni și, prin urmare, reduce emisiile de gaze fluorurate cu efect de seră reglementate de Protocolul de la Kyoto. Printre vinovații de serviciu pentru emisiile în cauză sunt și agenții frigorifici cu hidrofluorocarburi (HFC), folosiți inclusiv de dozatoarele de înghețată, agenți care contribuie la încălzirea globală și provoacă aproximativ 8% (potrivit estimărilor de atunci) din emisiile globale de gaze cu efect de seră.

Regulamentul din 2006 urmărea să fie reduse emisiile de HFC cu două treimi până în 2030. Între timp, Comisia Europeană a emis o Foaie de parcurs pentru trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon în 2050, adoptată de Parlamentul European în 2012. Printre altele, foaia de parcurs prevedea ținte mai ambițioase pentru reducerea emisiilor de HFC decât cele stabilite în 2006, cu 72-73% până în 2030. Ca urmare, a fost emis un alt Regulament, numărul 517/2014 din 16 aprilie 2014, care îl abroga pe cel din 2006. Peste 10 ani, Comisia a ajuns la concluzia că Regulamentul din 2014 a contribuit la o scădere anuală a emisiilor de gaze fluorurate cu efect de seră: în perioada 2015-2019, aprovizionarea cu hidrofluorocarburi (HFC) a scăzut cu 37% în tone metrice și cu 47% în tone de CO2 echivalent, dar a mai concluzionat că ar fi necesare reduceri ale emisiilor de gaze fluorurate cu efect de seră cu până la 90% până în 2050 la nivel mondial, comparativ cu anul 2015. Și, surprinzător sau nu, a emis un nou Regulament, 2024/573 din 7 februarie 2024, care să fie mai potrivit cu noile ambiții. Citind însă printre zecile de mii de rânduri ale regulamentelor succesive pe aceeași temă, nu au crescut ambițiile, ci au rămas în urmă cele inițiale. În motivarea regulamentului de anul acesta se spune că, în prezent, ”emisiile de gaze fluorurate cu efect de seră reprezintă 2,5 % din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră la nivelul Uniunii, și s-au dublat din 1990 până în 2014”. Cum în 2006 reprezentau 8% din total, se poate concluziona că celelalte emisii de gaze cu efect de seră au crescut și mai mult. Țintele nu au fost îndeplinite, iar anul 2050, termenul limită pentru trecerea la o economie fără carbon, se apropie cam prea repede.

Walter Procuranti, coordonatorul proiectului finanțat din fonduri europene ”LIFE ICEGREEN”, care și-a propus ecologizarea sectorului de înghețată prin agenți frigorifici cu potențial de încălzire globală scăzut, spunea în 2006 că „un kilogram de HFC este echivalent cu emisiile de la o mașină care a parcurs aproximativ 40.000 de kilometri. Propanul este o alternativă excelentă și curată. Dar pentru a-l folosi, mașinile noastre de înghețată trebuie reproiectate pentru a asigura calitate și siguranță”. Conform website-ului proiectului, dozatoarele ecologice ar fi început să fie produse în 2021, dar nu sunt oferite detalii despre câte au fost puse în funcțiune, unde se află sau care sunt efectele benefice demostrate ale acestora.

Dacă urmărim lanțul de aprovizionare, observăm că producerea înghețatei necesită anumite ingrediente care au impact semnificativ asupra încălzirii globale. Cele mai multe sortimente de înghețată conțin lactate, iar acestea au o amprentă de carbon relativ mare. Laptele de vacă are un impact semnificativ mai mare decât alternativele pe bază de plante în toate măsurătorile: produce de aproximativ trei ori mai multe emisii de gaze cu efect de seră, necesită de aproximativ zece ori mai mult teren, de două până la douăzeci de ori mai multă apă dulce și afectează apele curgătoare de mult mai mult decât alternativele bazate pe plante. Poate de aceea producătorii de înghețată se orientează din ce în ce mai mult către aceste alternative. Bineînțeles că ar putea să apară îngrijorări cu privire la creșterea utilizării laptelui de cocos, spre exemplu, așa cum activiștii de mediu au semnalat că utilizarea în masă a uleiului de palmier pentru a obține o textură cremoasă a înghețatei a condus la defrișări însemnate în Indonezia și Malaezia, de unde provine 85% din producția totală a acestui tip de ulei.

Consumul de energie electrică este un alt factor de îngrijorare pentru cei care vor să se încadreze în “ambițiile” de decarbonizare a planetei. De altfel, încă din anul pandemiei, cel mai mare producător de înghețată la nivel global, care deține și cel mai mare producător român, caută soluții pentru a crește temperatura la care poate fi depozitată înghețata fără a își pierde din proprietăți, obiectivul fiind să treacă de la -18 °C la -12 °C, estimându-se că această diferență de temperatură va conduce la o economie de energie de 20-30%, de la congelatoarele din fabrică la cele din magazin. Nu am mai găsit informații despre această inițiativă, dacă și cum s-a finalizat, dar părea promițătoare.

Se pot scrie zeci sau sute de pagini despre acest subiect. Reglementările în domeniul mediului sunt foarte stufoase, mai ales în Europa, iar eforturile producătorilor par mai mult niște instrumente de marketing decât măsuri cu adevărat aplicabile pentru reducerea amprentei de carbon. Instrumente care au costuri considerabile.

Vom mai savura înghețata delicioasă în zilele caniculare care urmează? Cu siguranță, da. Ne vom gândi la impactul pe care îl are asupra mediului? Probabil că nu, mai ales că nimeni nu a măsurat până în prezent amprenta de carbon a unei înghețate pe băț. Sigur, poate într-o zi vom avea etichete care să ne spună cât de mult contribuie fiecare cupă de înghețată la încălzirea globală. Dar, sincer, cine poate rezista tentației? Fără acești agenți frigorifici, înghețata noastră preferată ar fi doar un sirop dulce.

Pe de altă parte, România continuă să crească deficitul bugetar, de parcă ar savura un desert nesănătos, ignorând complet sfaturile nutriționiștilor economici. Poate că într-o zi vom avea un „deficitometru” care să ne avertizeze asupra impactului fiecărei decizii financiare asupra economiei.