Dobânda de referinţă, cadoul otrăvit al BCR: clienţii plătesc 9%, la EURIBOR de 1%. Ce spune banca

Pentru creditele ipotecare acordate în perioada de dinainte de 2011, Banca Comercială Română utiliza o dobândă variabilă specială pentru calculul dobânzii totale a unui credit.

Promoţiile BCR pentru clienţi sunau bine pe hârtie. După un an cu o dobândă fixă mică, clientul urma să plătească o dobândă curentă formată din „dobânda de referinţă variabilă a BCR, care se afişează la sediile băncii”, la care se adaugă o marjă fixă mică, de regulă de 1,5%.

Dobânda de referinţă variabilă (DRV) a BCR face obiectul mai multor procese dintre clienţi şi bancă în acest moment. Clienţii susţin că acea dobândă, pentru care banca nu a prezentat o modalitate de calcul în contracte, ar trebui să fie asimilată indicatorului de pe piaţa interbancară de euro – Euribor-, banca susţine că cei care au semnat contractele şi-au asumat aceste condiţii de creditare.

Cei de la BCR nu au reuşit să arate modul în care se calculează dobânda de referinţă variabilă în procesele cu clienţii.

Cert este că dobânda BCR a evoluat total diferit faţă de Euribor: anume, doar în sus.

La începutul anului 2007, DRV era de 8% şi Euribor la şase luni era de 4%. La jumătatea anului DRV ajungea la 8,4%, după ce Euribor creştea la 4,2%. Timp de un an şi jumătate, DRV a rămas la nivelul de 8,4%, în timp ce Euribor la şase luni a variat între 4 şi 5%, după care a scăzut brusc la începutul anului 2009 la sub 2%. În februarie 2009, BCR majorează DRV la 8,9%, nivel la care a stat timp de 26 de luni, în timp ce Euribor a scăzut la sub 1%.

Între timp, cu ocazia apariţiei OUG 50/2010, BCR a emis acte adiţionale prin care anunţa clienţii că legea obligă banca să calculeze dobânda în funcţie de Euribor, la care se adaugă o marjă fixă. Marja fixă nu avea să fie cea din contract de 1,5-2%, ci una nouă, calculată prin scăderea din dobânda curentă a cotaţiei Euribor de la acel moment. Astfel, marja din contract a devenit aproape egală cu dobânda totală, lucru ce va dăuna puternic clienţilor în viitor când cotaţiile Euribor vor creşte.

După ce OUG 50/2010 a fost modificată în Parlament, şi creditele în derulare au fost exceptate de la aplicarea legii, BCR a denunţat formal actele adiţionale, pentru că legea îi dădea posibilitatea, dar a păstrat prevederile acestora.

Unii dintre clienţi a denunţat şi ei actele adiţionale, astfel că s-a revenit la calculul dobânzilor în funcţie de DRV.

BCR a făcut „un cadou” acestor clienţi, crescându-le DRV la 9,14% în aprilie 2011 şi la 9,51% în octombrie 2011. Singura scădere operată de BCR a fost făcută în martie 2012, când DRV a ajuns la nivelul de 9,04%, unde se află şi acum.

În acelaşi timp, cei cu credite legate de Euribor au beneficiat de reducerea dobânzii curente la credit, ceea ce a contracarat parţial deprecierea leului. În funcţie de marja iniţială, dobânda chiar s-a înjumătăţit în unele cazuri.

Ce este DRV şi din ce se compune

Reprezentanţii BCR au explicat pentru ECONOMICA.NET care sunt elementele din care este fabricată dobânda de referinţă variabiă. Aici intră patru mari costuri în „materia primă de fabricaţie”: Costul cu lichiditatea, costul cu rezerva minima obligatorie, costul cu riscul de credit sau de neplata, costuri administrative/operaţionale. La acestea se adaugă costul cu capitalul şi marja de profit a băncii. Explicaţia BCR, mai jos:

„- Costul cu lichiditatea (variaza in functie de piata)
Băncile sunt nevoite sa plătească o marja suplimentara peste indicatorul de piaţa pentru a putea atrage resurse şi a transforma aceste resurse atrase pe termen scurt in credite acordate pe termen lung.
Aceasta prima de lichiditate acoperă pe de o parte riscul de lichiditate pe care banca si-l asuma si in plus este rezultatul unor marje suplimentare pe care banca trebuie sa le plătească partenerilor săi ţinând cont de propriul risc de credit al instituţiei bancare.

– Costul cu rezerva minima obligatorie (cunoscut in functie de reglementarile BNR)
Banca Naţională solicita băncilor sa blocheze o parte din depozitele atrase (atât depozite de la clientelă cât şi depozite interbancare) în conturile băncii de la BNR, pentru care banca va primi o dobândă foarte mică, in general sub ratele de dobândă existente în piaţă. Din acest motiv, resursele disponibile pentru finanţare sunt diminuate, iar cheltuielile pentru acele depozite care sunt ulterior blocate in conturile de la BNR cu dobândă mică trebuie recuperate prin intermediul acelor resurse ramase disponibile pentru acordarea de credite.

– Costul cu riscul de credit sau de neplata (variaza in functie de piata)
Riscul de credit reprezintă riscul ca unul sau mai mulţi debitori (clienţi ai unei instituţii de credit, persoane fizice sau juridice) nu îşi îndeplinesc obligaţiile de plata. Costul cu riscul de credit acoperă pierderile estimate pe care o banca le-ar suferi in cazul producerii unui eveniment de neplata a creditului.

– Costuri administrative/operaţionale (variaza in functie de managementul companiei)
Costurile operaţionale sau administrative pe care le implica activitatea de creditare (de exemplu costuri de salarizare, IT, chirii, etc.)

Categoriile de mai sus sunt costuri care intra direct in structura de pret a unui imprumut ca si „materie prima de fabricatie”.
Nu am amintit mai sus de alte doua categorii de costuri care depind de strategia si pozitionarea fiecarei banci, reflectand de fapt masura in care tinteste un anumit nivel al profitabilitatii
– Costul capitalului (variabil in functie de capitalizare si piata – alternativa cea mai sigura de a investi)- rata de recuperare care trebuie utilizata la alocarea resurselor de capital.
– Marja de profit (variabil in functie de strategia companiei) – proiectarea ratei de profitabilitate a companiei.”

De ce nu a scăzut DRV pe măsură ce Euribor a scăzut?

„DRV nu este identic şi nu depinde exclusiv de Euribor. DRV reflectă costurile de finanţare sau, după caz, de refinanţare având în vedere faptul că băncile atrag resurse pe termen scurt (depozite de până la 2 ani) şi finanţează credite pe termen lung (10 -20- 30 ani)”, spun oficialii BCR, care adaugă că această dobândă a protejat clienţii într-o piaţă volatilă.

„Foarte important: pe şocuri de piaţă, când costurile de finantare au explodat, rata administrată a rămas stabila, protejând clienţii. Foarte franc: şocul cel mai acut pe care l-au resimtit clienţii, de fapt, a fost şocul valutar. Deprecierea RON – EUR de la 3,5 la 4,5 practic a mărit ratele lunare exprimate în lei (moneda veniturilor acestor clienţi) cu 30%. Iar deprecierea cursului de schimb a fost resimţită foarte puternic mai ales de clienţii care treceau de la rata introductorie la rata normalizată”, explică Ionuţ Stanimir, Director executiv al Direcţiei de Comunicare a BCR.

Contează CDS în calculul DRV?

Nu direct, spun reprezentanţii băncii. „Nu au nicio legatură investitorii care cumpără datorie BCR cu evoluţia CDS sau cu evoluţia DRV. CDS se reflectă direct în costul de finanţare şi prima de lichiditate. În termeni tehnici asta se cheamă FTP – funds transfer price”, spune Stanimir.

CDS – credit default swaps – reprezintă o formă de asigurare împotriva riscului de neplată pe care deţinătorul de obligaţiuni corporative sau suverane o poate cumpăra. Cu cât compania sau ţara este mai riscantă, cu atât preţul CDS este mai ridicat, şi cu atât costurile de finanţare ale entităţii respective cresc.

BCR nu a emis, însă, obligaţiuni în perioada respectivă, aşa că nu avea cum să fie influenţată direct de cotaţiile CDS. Finanţarea în euro, moneda în care a dat cele mai multe credite, venea în cea mai mare măsură de la banca mamă, la preţuri foarte avantajoase, cu marje foarte mici peste Euribor – costul la care, practic, Erste lua bani din pieţele interbancare negarantate.

Oficialul BCR spune că banca, chiar dacă lua fonduri de la mamă, nu le lua gratis, costul acestor fiind influenţate de situaţia pieţei.

„Chiar dacă are surse de finanţare solide/constante de la banca mamă, banca fiică dintr-o piaţă non-euro nu poate accesa aceşti bani decât la un cost de piaţă guvernat de anumite reguli de prudenţialitate şi pricing. De exemplu, Banca Naţională a Austriei nu îi permite lui Erste să dea bani gratis la BCR”, adaugă Stanimir.

Pentru că pieţele de tipul României erau tinere, şi lichiditatea era puţină, banca trebuia să aibă controlul costurilor, de aici şi necesitatea unei dobânzi administrate.

„De ce contează CDS si FTP e destul de simplu. Banca atrage finanţare pe termen scurt (1-2 ani), dar o plasează în credite pe termen lung (20-25 ani) şi trebuie să facă refinanţarea asta permanent.
În condiţiile în care eşti pe o piaţă puţin adâncă, adică unde lichiditatea dispare imediat, iei masuri de siguranţă printr-o dobândă administrată variabilă. Tocmai ăsta este mobilul stabilirii acelor tipuri de dobândă. Piaţa, fiind la început, băncile nu puteau proiecta foarte bine (din lipsa perspectivei istorice) costurile de finanţare, lichiditate, risc…”, spune Stanimir.

Asta nu a avantajat clienţii cu DRV, care, astfel, au trebuit să suporte şi costurile pe care banca le avea cu cei care aveau creditele legate de Euribor.

Abia acum sunt băncile pregătite să dea creditele legate de indicatori transparenţi, după ce băncile au căpătat o experienţă de şapte ani faţă de situaţia iniţială, spune Stanimir. În acest moment, băncile au perspectiva pentru a construi o marjă care să acopere toate riscurile de piaţă, lichiditate, neplată. Ba chiar, băncile au ajuns în situaţia unor pieţe mature de a construi oferte cu marjă fixă pe cinci ani.

În tot acest timp, clienţii care au fost legaţi de DRV şi a căror dobândă a fost legată de Euribor la sfârşitul lui 2010 plătesc marje de 9-10 puncte procentuale şi situaţia garanţiilor nu le permite să se refinanţeze eficient.

BCR nu este singura instituţie de credit din România care a folosit o dobândă internă. Fie că se chema prime rate, bănci precum CEC Bank, Alpha Bank, Raiffeisen Bank sau Piraeus Bank au folosit astfel de dobânzi a căror metodă de calcul nu era definită în contractele de credit.