Dubla măsură a justiţiei române în procesele cu băncile: speţe identice, decizii diferite

În ultimii ani, instanţele din România au reuşit să producă decizii diferite pe speţe similare în procesele băncilor cu clienţii sau cu autorităţile de control.

Există o serie de procese identice în instanţele din România generate de amenzile aplicate băncilor de către Autoritatea Naţională a Protecţiei Consumatorilor în 2010.

Pe scurt, ANPC a sancţionat băncile că nu au aplicat prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50 din 2010. Legea s-a schimbat între timp şi băncile au contestat sancţiunile în instanţă cu plângeri contravenţionale. Practica instanţelor ar fi trebuit să fie unitară, doar că nu e aşa.

Tot din lumea instanţelor din România, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat soluţii diferite în procesele judecate pe clauze abuzive cu Volksbank. Dacă la sfârşitul anului trecut, banca a obţinut o victorie pe care a declarat-o ca fiind importantă prin prisma instanţei la care s-a judecat, în ultimele săptămâni clienţii au câştigat irevocabil procese cu banca chiar la ÎCCJ, pe aceleaşi clauze şi aceeaşi lege.

Decizii contradictorii

Judecătoria Călăraşi a decis să admită plângerea contravenţională a Volksbank prin care banca a contestat plata unor amenzi în temeiul OUG 50/2010. Mai mult, instanţa a decis să oblige ANPC să plătească şi cheltuieli de judecată foarte mari, de 30.000 de lei. În alt proces pe aceeaşi speţă, Tribunalul Bucureşti a decis definitv ca Volksbank să plătească amenda de 40.000 de lei, invalidând astfel o decizie a Judecătoriei sectorului 2. De asemenea, la Cluj, Judecătoria a dat câştig băncii, Tribunalul a întors sentinţa.

Povestea proceselor cu băncile a apărut odată cu OUG 50/2010. Legea obliga băncile la transparentizarea costurilor din contractele de credit. Numărul de comisioane era limitat. În 90 de zile, băncile trebuiau să emită acte adiţionale prin care să adapteze contractele la lege. Volksbank, care percepea de la clienţii săi un comision de risc, a transformat acest comision într-unul de administrare. Legea permitea perceperea unui comision de administrare, dar nu permitea introducerea de noi comisioane în contractele de credit. Sancţiunile aplicate de ANPC s-au făcut pentru încălcarea art. 35 b şi 36 din OUG 50/2010 (vezi nota 1).

Ca lucrurile să fie şi mai complicate, Parlamentul a decis, prin legea 288/2010 de aprobare a OUG 50, ca prevederile să se aplice doar creditelor noi, nu şi celor aflate în sold.

Doar că băncile erau deja supuse unui val de amenzi de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor pentru implementarea greşită a OUG. Amenzile au fost contestate în instanţă de către bănci şi instanţele au cerut lămuriri până la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Din exact aceeaşi speţă, au ieşit o serie de decizii contradictorii.

„A avut loc o decontravenţionalizare”

În decembrie 2012, după doi ani de la începerea procesului, Judecătoria Călăraşi a admis acţiunea Volksbank, care a contestat o un proces verbal de contravenţie. Banca fusese amendată pentru că a transformat comisionul de risc în comision de administrare, cu suma de 20.000 de lei de către ANPC şi obligată să elimine comisionul din actul adiţional.

Nelămuriţi de legalitatea OUG 50, avocaţii Volksbank au cerut instanţei să întrebe CJUE dacă legea e conformă cu directiva europeană pe care trebuia să o implementeze sau nu, caz despre care ECONOMICA.NET a scris aici. Curtea de la Bruxelles trebuia să lămurească, printre altele, dacă statul român avea voie să aplice legea la toate contractele, inclusiv cele în derulare, şi dacă avea voie să limiteze numărul de comisioane. Răspunsul a fost DA, are voie, doar că a venit abia în iulie 2012, la doi ani şi jumătate după ce legea a fost modificată.

„Întrucât Legea nr. 288/2010 restrânge sfera de aplicare a contravenţiilor doar la contractele de credit nou încheiate, lăsându-le pe cele aflate în curs de derulare să fie supuse pe mai departe condiţiilor agreate de părţi la semnarea acestora, această lege este o lege contravenţională de dezincriminare, şi deci, mai favorabilă petentei contraveniente”, se arată în motivarea instanţei, care face trimitrere la OG 2/2001 („Dacă printr-un act normativ o faptă nu mai este considerată o contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de o data intrării în vigoare a noului act normativ”).

Pentru o amendă de 20.000 de lei anulată, cheltuieli de judecată de 30.000 de lei

Ca atare, instanţa a anulat procesul verbal şi a dispus plata unor cheltuieli de judecată de 30.650 de lei. Banca a cheltuit mulţi bani cu avocaţii la Bruxelles pentru a obţine o decizie defavorabilă de la CJUE, care, până la urmă, nu a fost luată în considerare de instanţă. Decizia a fost deja atacată cu recurs. Însă, suma mare pe care trebuie să o plătească ANPC pentru avocaţii băncilor ar putea să descurajeze alte acţiuni de control pe viitor. De altfel, în ultima vreme băncile au crescut pretenţiile materiale în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată.

Tot pe fond a câştigat Volksbank şi în alte două cazuri, după ce a făcut plângeri contravenţionale împotriva amenzilor aplicate pe baza OUG 50. La recurs s-a întâmplat, însă, invers.

La Cluj, Judecătoria a dispus anularea contravenţiei de 100.000 de lei dispusă de ANPC pentru încălcare dispoziţiilor OUG 50. Motivele instanţei au fost aceleaşi: legea s-a schimbat, fapta nu mai e contravenţie.

La fel şi la Bucureşti, la Judecătoria Sectorului 2, unde s-a anulat o amendă de 80.000 de lei. În acest caz, nu s-au dat, însă, cheltuieli de judecată. Instanţa a admis că ANPC şi-a făcut treaba când a amendat banca, şi că anularea procesului verbal este urmarea „intervenirii decontravenţionalizării faptelor reţinute în sarcina petentei”.

Aşa cum spuneam, însă, mai sus, lucrurile s-au schimbat în recurs.

Tribunalul Cluj a luat în considerare şi o decizie a Curţii Constituţionale, care a respins excepţia de neconstituţionalitate a OUG 50/2010 – legată de intervenţia legii asupra contractelor în derulare -, precum şi hotărârea CJUE expusă mai sus.

Astfel, constată instanţa, intervenţia legislativă asupra creditelor în derulare era legală şi conformă cu Constituţia şi directivele europene. Apoi, instanţa spune că banca a introdus un comision nou, prin actele adiţionale, împotriva prevederilor legii. Mai mult, în opinia instanţei, comisionul de risc nu este acelaşi cu cel de administrare, chiar dacă sunt în acelaşi cuantum.

„Astfel, comisionul de risc prevăzut iniţial prin contracte nu este identic cu comisionul de administrare credit: primul are rolul de a acoperi prima de risc asociată finanţării unui anumit client de către instituţia financiară, pe când serviciile şi operţunile pe care banca le realizează pe durata creditului sunt comisionate cu o sumă din valoarea creditului şi circumscrise noţiunii de comision de administrare credit”, se arată în motivarea Tribunalului Cluj.

Asta vine în opoziţie cu ce hotărâse Judecătoria Cluj-Napoca, care a constatat că banca a eliminat toate comisioanele, cu excepţia unuia, celui de risc, transformat în comision de administrare, „nefiind fluctuant sau stabilit pe criterii care sa fie 1a aprecierea exclusivistă şi subiectivă a societăţii”. „Comisionul de risc exista şi înainte, astfel încât nu rezultă că este vorba de un alt comision şi nu au fost încălcate prevederile legale incidente”, mai spune Judecătoria Cluj-Napoca.

În privinţa dezincriminării faptei contravenţionale, Tribunalul Cluj susţine că atât legea, prin prevederile art. 95 modificat prin legea 288/2010, care prevede păstrarea valabilităţii actelor adiţionale semnate (vezi nota 2), cât şi o altă decizie a Curţii Constituţionale (vezi nota 3), de data asta referitoare la referitoare la legea 288, arată că actele adiţionale trebuie să respecte ordonanţa. Astfel că faptele băncii reprezintă contravenţie şi după ce legea a fost modificată, astfel că procesul verbal şi amenda stau în picioare (vezi nota 4)

La Tribunalul Bucureşti, magistraţii constată că contravenţia s-a aplicat când OUG era în vigoare şi că, astfel, a fost aplicată legal, fără ca dezincriminarea să acţioneze. Ar fi putut acţiona asupra executării sancţiunii, însă avocaţii băncii de la NNDKP nu au făcut o contestaţie la executare sau o altă cerere în cadrul executării silite.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 8 – 4

La nivel naţional, clienţii care au atacat anumite clauze din contractele de credit au avut câştig de cauză în cele mai multe cazuri.

O oarecare inconsistenţă la nivelul deciziilor poate fi observată, însă, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă în România, unde clienţii au obţinut opt decizii favorabile în recurs şi Volksbank a obţinut patru.

Deşi contractele sunt preformulate, şi au, în esenţă, aceleaşi clauze, instanţa bucureşteană a decis diferit în privinţa legalităţii comisionului de risc şi a modului de calcul a dobânzii.

O posibilă explicaţie a acestor decizii diferite constă în temeiul legislativ folosit de clienţi, prin avocaţii lor, în procese. Astfel, cei care au atacat clauzele contractuale prin prevederile OUG 50 au pierdut, în timp ce cei care au folosit legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contracte au avut, în general, câştig de cauză.

„Termeni apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice”

Una dintre excepţii este procesul pierdut de către doi clienţi, soţ şi soţie, care reclamau, în baza legii 193/2000, abuzul băncii în cele două clauze expuse mai sus. ÎCCJ a admis, la sfârşitul lunii noiembrie, recursul Volksbank împotriva unei decizii a Curţii de Apel Iaşi. Instanţa ieşeană decisese că sunt nule clauzele referitoare la comisionul de risc şi ajustarea dobânzii şi obligase banca să restituie clienţilor 7.300 de franci elveţieni încasaţi în plus şi dobândă legală la această sumă începând cu iulie 2008, dată la care fusese contractat creditul. În principal, decizia Curţii de Apel Iaşi se bazează pe aceleaşi argumente exprimate şi de alte instanţe şi prezentate pe larg de către ECONOMICA.NET aici şi aici.

ÎCCJ a considerat, însă, că este legal comisionul de risc, el „constituie un element al preţului şi, în speţă, prevederea perceperii acestui comision a fost clară şi fără echivoc, fiind însuşită de consumatori, prin semnarea contractului şi a planului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art.969 Cod civil, lege între părţi”.

„Prin urmare, atât comisionul de risc, cât şi dobânda, ca şi componentă a preţului creditului, care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului sunt exceptate, în speţă, ele la controlui caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenţ1e1 de credit, respectiv preţul serviciului de finanţare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în aşa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voinţă, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice”, se mai arată în motivarea instanţei.

Procesele Volksbank nu sunt singurele unde există decizii judecătoreşti care se bat cap în cap. Şi în cazul BCR, cea mai mare bancă din România, există astfel o practică inconsistenă a instanţelor – deciziile sunt chiar mai împărţite. Despre asta, într-un articol viitor.