După câți kilometri o mașină electrică devine mai puțin poluantă decât una alimentată cu benzină
Mulți dintre cei care cumpără o Tesla Model 3 își închipuie că, odată ieșiți pe poarta dealerului, pot conduce fără teama de a distruge și ce a mai rămas din mediul înconjurător. Cu acest gând în minte, posesorul de Tesla privește superior și chiar cu reproș de la volanul mașinii sale către „poluatorii” cu mașini dotate cu motoare alimentate cu combustibili fosili.
Ei bine, un studiu realizat de Reuters în baza unui model al Argonne National Laboratory din Chicago arată că posesorul de Tesla Model 3 trebuie să conducă minimum 13.520 km înainte ca mașina sa să devină mai puțin distuctivă pentryu mediu decât o Toyota Corolla cu un consum mediu de 7,1 l / 100 km.
Și asta în condițiile în care ambele sunt utilizate în Norvegia, țara cu cea mai „curată” energie electrică din lume. În SUA, de exemplu, același rezultat ar putea fi obținut abia după 21.725 km, iar în state precum Polonia sau China după nu mai puțin de 127.000 km!
Cum s-a ajuns la un astfel de rezultat dezamăgitor pentru fanii propulsiei electrice? Ei bine, algoritmul cercetătorilor din Chicago, e drept, interpretabil, ca orice astfel de comparație, ia în calcul nu doar utilizarea mașinii ci și emisiile rezultate în momentul producției sale, inlcusiv componentele, precum și pe cele provenite din generarea energiei pe care o consumă.
Problemă fierbinte la nivel mondial, calculată și interpretată de guvernele din întreaga lume pentru a înțelege cum trebuie gestionată trecerea de la mașini cu motoare termice la cele hibride sau electrice, compararea poluării produse de o mașină convențională față de una electrică a fost calculată, conform LifeNews.ro, utilizând Argonne’s Greenhouse Gases, Regulated Emissions and Energy Use in Technologies (GREET), un model care, împreună cu altele asemănătoare, este utilizat atât de U.S. Environmental Protection Agency (EPA) cât și de California Air Resources Board.
Conform lui Jarod Cory Kelly, analist principal al Argonne, producerea de vehicule electrice generează mai mult dioxid de carbon decât cea a autovehiculelor cu motoare cu ardere internă în principal din cauza proceselor de extracție și procesare a mineralelor din baterii.
Cu toate acestea, estimările cu privire la cât de mare este decalajul în privința mașinilor noi și când se atinge punctul de echilibru pentru vehiculele electrice pe durata vieții lor pot varia foarte mult, în funcție de ipotezele utilizate. Perioada de recuperare a decalajului electric/convențional depinde de factori precum dimensiunea bateriei mașinii electrice, consumul de combustibil al unei mașini alimentate cu benzină și modul în care este generată energia utilizată pentru a la alimenta.
Revenind la rezultate, trebuie spus că punctul de „break-even” atins în Statele Unite între Tesla Model 3 și Toyota Corolla a fost calculat având ca bază de calcul producerea a doar 23% din energia electrică din surse regenerabile, prcum și mașini care au în componență aluminiu și, în cazul electrice, o baterie de 54 kWh care include nichel și cobalt.
Analiza Reuters a arătat că producția unei mașini electrice cu dimensiuni medii generează 47 de grame de dioxid de carbon (CO2) per milă în timpul procesului de extracție și producție, sau mai mult de 8,1 milioane de grame înainte de a ajunge la primul client. Prin comparație, un vehicul pe benzină similar generează 32 de grame pe milă sau mai mult de 5,5 milioane de grame până mașina iese din showroom.
În sprijinul studiului Reuters vin și datele IHS Markit, calculate printr-o metodă similară, care arată că punctul de echilibru dintre un vehicul electric și unul convențional se atinge, în funcție de țară, între 25.000 km și 32.000 km. Conform lui Vijay Subramanian, directorul al IHS Markit, abia după depășirea acestui prag mașinile alimentate strict cu energie electrică devin mai puțin dăunătoare pentru mediu decât cele cu motoare termice. Unii cercetători iau însă în calcul un punct de break-even atins la 67.000 km sau chiar 151.000 km.
Argonne National Laboratory este finanțat de Departamentul de Energie al SUA și gestionat de Universitatea din Chicago.