ElectoRata la alţii. Cum s-au „bătut” guvernele cu creditele populaţiei, de la Reykjavik la Budapesta

Guvernul Ponta a venit cu propunerea ca românii cu venituri sub medie şi credite la bănci să plătească rate înjumătăţite timp de doi ani, aceştia beneficiind de un credit fiscal: până la 200 de lei din impozitul pe venit se întorc la debitor pentru ca acesta să-şi plătească costurile mai mari generate de reeşalonarea împrumutului. Restructurarea s-ar face pe o perioada de până la doi ani, creditul s-ar prelungi cu doi ani. De asemenea, după ce trec cei doi ani în care rata este redusă la jumătate, contribuabilul ar urma să primească timp de doi ani acel credit fiscal.

Schema fiscală, la care a lucrat şi Banca Naţională – unele surse atribuie paternitatea acestia chiar Băncii -, nu a fost prezentată încă într-o formă scrisă, astfel că nu ştim cum se va aplica exact.

Cei de la Fondul Monetar Internaţional consideră că schema propusă de guvern este unică în Europa, deşi nu au putut spune dacă va fi şi eficientă. Nici bancherii nu spun dacă e bună sau nu, în timp ce altă parte a publicului suspectează că măsura este una de salvare a bilanţurilor sistemului bancar cu bani publici, într-o formă uşor voalată.

Schema românească nu rezolvă însă problema, nici chiar pentru cei cu venituri mici, singurii de fapt care vor beneficia de ea. Singurul avantaj pare a fi doar perioada de respiro de doi ani, dar care are un preţ: chiar şi după ce datornicul a primit reducerea de impozit pe venit, la final va datora mai mult băncii decât înainte de aplicarea schemei de sprijin. ECONOMICA.NET a arătat că suma de rambursat va fi mai mare, chiar pe exemplul de credit cu care Guvernul a susţinut schema în faţa FMI

Promisiunile de reducere a datoriilor în vremuri electorale nu sunt, însă, o invenţie românească. Ţări precum Islanda şi Ungaria au venit cu măsuri guvernamentale pentru reducerea datoriilor.  Cum arată acestea şi cât succes au avut, citiţi mai jos:

Islanda

Islanda se află în faţa unui nou proces de reducere a datoriilor gospodăriilor (aflate la 108% din PIB), în acest caz a celor rezultate din creditele ipotecare.

Mica ţară nordică a trecut printr-o criză financiară de proporţii în 2008, când statul a fost în pragul falimentului, bula imobiliară s-a spart şi băncile au colapsat.

Actuala coaliţie de guvernare din Islanda a câştigat alegerile generale de anul trecut cu promisiunea că va reduce datoriile populaţiei către bănci. La finele anului trecut, premierul Sigmundur Davíð Gunnlaugsson a făcut public planul, sub titlul de „recordul mondial al scăderii datoriei private”.

Programul de 150 de miliarde de coroane islandeze (960 de milioane de euro) presupune plata anticipată a unei părţi din creditele ipotecare ale populaţiei. 80 de miliarde de coroane vor fi viraţi de la bugetul de stat băncilor în contul acelor debitori care au accesat un credit pentru a-şi achiziţiona o locuinţă. Fiecare debitor va beneficia de o reducere a datoriei cu până la 4 milioane de coroane (25.500 de euro) – bani de la stat, plătiţi în patru tranşe băncii. Această prevedere se aplică doar creditelor indexabile cu inflaţia – vom explica mai jos ce înseamnă aceste credite. Guvernul a anunţat că această parte va fi finanţată prin creşterea taxelor asupra mediului bancar, în special asupra vechilor bănci, care sunt în acest moment în lichidare.

Restul programului, de 70 de miliarde, reprezintă banii debitorilor din pilonul 3 al fondului de pensii private, pe care aceştia vor putea să îi utilizeze pentru plata anticipată a datoriilor. Aceştia primesc, practic, acceptul să cheltuiască economiile pe care în mod normal nu ar avea voie să le acceseze. La această parte a programului vor avea acces şi cei care au credite „normale”, aşa cum explică islandezul Olafur Margeirsson.

Islanda are un model bancar străin de cel practicat în Europa. Băncile folosesc, în mare parte, o metodă de indexare cu inflaţia nu a dobânzilor plătite de debitori, cum ar părea logic, ci a principalului.

Rata lunară pe care un client o plăteşte băncii este compusă, de regulă, din principal – suma efectiv împrumutată – şi dobândă (eventual şi comisioane).

După modelul islandez, cu cât inflaţia este mai mare, cu atât creşte mai mult principalul şi, în consecinţă, rata lunară, explică Margeirsson.

Spre exemplu, un debitor care ia un credit de 20 de milioane de coroane pe 40 de ani, cu o dobândă reală de 5% ajunge să datoreze băncii 24 de milioane de coroane în cel de-al 18-lea an al creditului, dacă rata inflaţiei este de 2,5%. Abia după acest moment începe principalul datorat să scadă. La o rată a inflaţiei de 5%, cât este media istorică în Islanda, principalul ajunge să se dubleze după 25 de ani de plată a creditului.

Metoda islandeză face ca debitorii să fie o mare parte a duratei în care plătesc creditul mai datori băncii decât erau la începutul acestuia.

Drept contraexemplu stă sistemul aplicat în restul ţărilor europene, printre care şi România. În cazul plăţilor în anuităţi, principalul scade de-a lungul vieţii creditului, mai încet în prima parte a acestuia, şi mai accelerat spre final. Însă, în niciun moment nu datorează clientul băncii mai mult decât datora la început.

După aplicarea acestei scheme de reducere a datoriei, islandezii vor avea în continuare principalul legat de rata inflaţiei, ceea ce îi va aduce, cel mai probabil, din nou în situaţia de a fi supraîndatoraţi. De asemenea, sumele eliberate în consum ar putea alimenta inflaţia, ceea ce ar duce la creşterea sumelor datorate, iar liberalizarea contului curent – mişcarea capitalurilor este controlată de stat -, iminentă în viitor, va duce la alimentarea suplimentară a inflaţiei, cu consecinţele descrise mai sus.

Cei de la Fondul Monetar Internaţional, care s-au opus acestei scheme, apreciază că va duce la „hazard moral” – o expresie des folosită de Fond -, şi că va crea probleme suplimentare pentru finanţarea statului.

De altfel, Islanda nu este la primul episod de reducere a datoriei private către bănci. Guvernul de la Reykjavík a mai tăiat din datoria privată şi în timpul fostei guvernări sume importante. Una dintre măsuri a vizat împrumuturile pentru care valoarea proprietăţii ipotecate era sub cea a creditului (underwater). În acest program, datoriile care reprezentau mai mult de 110% din valorea proprietăţii au fost şterse automat.

Alte sume importante (155 de miliarde de coroane) au fost anulate în justiţie în cazul creditelor în a căror valoare totală a fost indexată la nivelul cursului de schimb de către bănci. Înainte de criză, băncile vindeau credite pe care le acordau în monedă locală, dar a căror valoare era indexată cu cea a monedelor străine.  Cum coroana a suferit o depreciere majoră în faţa valutelor străine, debitorii au ajuns datori la bănci cu sume multe mai mari decât cele iniţiale.

Ungaria

Coaliţia premierului maghiar Viktor Orban are de multă vreme pe agendă reducerea datoriei sarcinii debitorilor persoane fizice. Înainte să majoreze TVA la 27%, guvernul de la Budapesta a dat o lege prin care băncile au fost obligate să convertească creditele din valută în franci la un curs de schimb sub cel al pieţei. Ca mai toate monedele din regiune, forintul s-a depreciat puternic în criză, astfel că cei cu credite în monedă străină, adică cei mai mulţi maghiari cu credite ipotecare, au ajuns puternic îndatoraţi la bănci şi chiar în default.

În schema guvernului maghiar, debitorii au posibilitatea ca până în acest an, începând cu 2011, să ramburseze creditele în monedă străină la un curs de 250 forinti pentru un euro şi 180 de forinţi pentru un franc, sub nivelul pieţei – 310 forinţi/euro, respectiv 252 forinţi/franc, în acest moment.

Măsura n-a fost pe placul băncilor prezente în Ungaria, care au suferit pierderi de peste un miliard de euro din această schemă şi au ameninţat că se retrag din ţară, din moment ce perspectivele pentru profit sunt foarte îndepărtate. Raiffeisen, de pildă, a anunţat că vrea să îşi vândă operaţiunile din Ungaria.

Însă nu toată lumea cu credite în valută a beneficiat de măsura guvernamentală din 2011, foarte mulţi nu s-au calificat pentru împrumuturi în forinţi cu care să le achite pe cele în franci, aşa că, în toamna anului trecut, guvernul Orban a anunţat că doreşte eliminarea întregului stoc de credite în valută aferent populaţiei, de 11 miliarde de euro. Executivul a transmis băncilor că ar trebui să îşi asume pierderi suplimentare pe debitorii cu datorii de până la 90 de zile şi chiar peste, prin aplicarea unui haircut asupra principalului.

Propunerea lui Orban nu a fost încă pusă în aplicare, în defavoarea acestuia fiind şi o decizie a Curţii Supreme a Ungariei, care a hotărât că practica băncilor de a acorda credite în monedă străină nu a fost ilegală – deşi analiştii estimau că decizia lasă loc de interpretări.

Între timp, rata creditelor neperformante aferente populaţiei a atins niveluri record, iar cei de la Portfolio.hu cred că promisiunile repetatea ale guvernului că oamenii vor plăti mai puţin la bănci ar putea avea o legătură cu această evoluţie.

Poziţia lui Orban a fost reîntărită recent de opinia favorabilă consumatorilor a avocatului general de la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene într-un caz în care este reclamată legalitatea clauzei prin care plata pentru creditele în valută se face la alt curs decât cel de la momentul accesării împrumutului.

În luna mai a acestui an sunt alegeri generale în Ungaria.

În ciuda recomandărilor FMI şi chiar ale unor oficiali ai băncii centrale, Ungaria nu a implementat până acum o lege a insolvenţei personale, necesară, în opinia specialiştilor, pentru a combate supraîndatorarea debitorilor. Nici România nu are o lege a falimentului personal, aşa cum au majoritatea ţărilor vestice.