Fonduri de la Ikea au mers la poliţia secretă română din era comunistă

Dosare recent desecretizate de la Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) din Bucureşti arată că firma producătoare de mobilier a fost de acord să fie supra-facturată pentru produsele manufacturate în România. Unele dintre aceste plăţi suplimentare au fost depuse într-un cont controlat de către Securitate, cum se numea poliţia secretă, scrie Rador.

Documentele arată că Ikea era complice la aceste aranjamente. Ikea neagă orice fel de complicitate, însă a lansat o investigaţie internă cu privire la această chestiune. Compania afirmă că nu ştia nimic despre implicarea Securităţii în operaţiunile ei comerciale.

Cu toate acestea, dezvăluirile vor ridica întrebări cu privire la operaţiunile desfăşurate de Ikea pe vremea războiului rece, când a folosit şi deţinuţi politici din Germania de Est pentru producerea mărfurilor sale. Ikea a făcut parte dintr-un mic grup de companii occidentale care au profitat de deschiderea din ce în ce mai mare pentru afaceri apărută în anii ’80 în cazul câtorva state din blocul estic. Ea a fost în special atrasă de resursele excelente de cherestea şi de mâna de lucru ieftină existente într-o ţară precum România.

Compania a încheiat în 1981 un acord cu o întreprindere de stat de prelucrare a lemnului, Tehnoforestexport, care pe la jumătatea acelui deceniu ajunsese să valoreze în jur de 10 milioane de lire sterline. Conform documentelor, Securitatea a utilizat a companie specială de comerţ exterior, ICE Dunărea, pentru a-şi trage fonduri din această afacere.

Deschiderea arhivelor

Securitatea, care făcea treburile murdare pentru dictatorul român Nicolae Ceauşescu, torturând şi ucigând mii de opozanţi politici în cei 24 de ani cât acesta s-a aflat la putere, se crede că deţinea miliarde de dolari obţinute din aranjamente ilegale, mită şi alte scheme comerciale infracţionale aprobate de către stat.

Deschiderea acestei părţi a arhivelor Securităţii, în cursul acestui an, a aruncat pentru prima dată o oarecare lumină asupra unora dintre aceste operaţiuni economice. În dosarele privind Ikea – cu numele de cod „Scandinavica” – un set de note foste strict secrete, memorii, documente bancare şi aporturi ale Securităţii, asociate cu copii ale acordurilor încheiate între Tehnoforestexport şi Ikea, detaliază modul în care Securitatea s-a implicat în afacere.

O notă datată mai 1986, scrisă de un ofiţer de Securitate de rang înalt a cărui identitate nu este dezvăluită, afirmă că în martie 1983 „au fost luate prin cooperare măsuri specifice informaţional-operaţionale pentru executarea unor operaţiuni speciale cu valută. Acestea au constat în colectarea unui comision de 1,85% din suma rezultată prin supra-facturare, convenită cu partenerul străin”.

O a doua notă provenind de la „Ministerul de Interne, Departamentul Securităţii de Stat, Unitatea Militară 0544”, datată 27 septembrie 1986 şi marcată „Strict Secret, singura copie”, explică în limbajul oficial că „operaţiunea de colectare a valutei Scandinavica” fusese iniţiată „cu scopul de a se obţine valută străină prin supra-încărcarea plăţilor făcute în contractul dintre ICE Tehnoforestexport şi Ikea din Suedia, estimat la 97 de milioane de coroane suedeze (13,6 milioane de de dolari)”.

Nota Securităţii adăuga că: „Ikea a transferat în contul nostru tranzitoriu suma de 163.005,201 de coroane suedeze”. Nota era semnată de „maior Eftimie Gelu”, un bărbat identificat deja, cu ajutorul altor documente CNSAS desecretizate anterior, ca fiind Constantin Anghelache, acum director executiv al clubului de fotbal Dinamo Bucureşti, care fusese cândva echipa de fotbal a ministerului de interne.

Atunci când Guardian l-a chestionat pe Anghelache cu privire la trecutul lui în Securitate şi la afacerea Ikea, el a refuzat să comenteze. Anterior el le declarase altor jurnalişti: „Intraţi în chestiuni tehnice de comerţ exterior”, adăugând că „Mai fac eu asta acum? Sunt cu fotbalul”, în ceea ce a părut a fi o recunoaştere implicită a trecutului său în Securitate.

Documentele arată că unele dintre plăţile suplimentare făcute de Ikea urmau să fie returnate ulterior într-un cont bancar din Berlinul de Est, minus dobânda acumulată. „S-a stabilit ca sumele provenite din supra-facturare să fie depozitate la Banca de Comerţ Exterior a României … iar restituirea lor să se facă de două ori pe an la adresele indicate de către Ikea, după reţinerea cotei cuvenite beneficiarului contului”, scrie în documentul bătut la maşină şi datat mai 1986, acum arhivat pe microfilm.

Documentele din 1986 arată că i-au trebuit Securităţii aproape şase luni pentru a returna banii, perioadă în care acumulase din dobândă 41.283,28 dolari. La un moment dat, conform documentului din mai 1986, un director de la Ikea, identificat drept Ingvar Nilson, a mers în România pentru a încerca să recupereze banii. Documentele nu conţin niciun alt detaliu privind eventuale operaţiuni similare desfăşurate în ceilalţi ani în care Ikea a făcut afaceri cu România.

Operaţiunea Scandinavica a fost sistată în 1988, atunci când Ikea a renunţat la contractul cu Tehnoforestexport.
De-a lungul a şapte ani, partenerul ei român produsese pentru ea o largă varietate de bunuri, inclusiv piese ale seriei Billy, scaune Albert, mese Abo şi birouri Jonas. Acestea erau expediate la magazine Ikea din Suedia, Germania, Danemarca, Austria, Franţa, Belgia, Olanda, dar nu şi în Marea Britanie. Ikea neagă că ar fi dat bani Securităţii în cunoştinţă de cauză. Într-un comunicat, compania a declarat că analizează documentele de la Securitate în cadrul unei anchete interne, deschisă în urma acestor dezvăluiri.

Henrik Elm, director global de achiziţii, a declarat pentru Guardian: „Era normal, la acea vreme şi în acea parte a lumii, să se lucreze cu comisioane. Noi nu am avut decât un singur partener de afaceri, Tehnoforestexport. Am lucrat la un preţ al produselor plus o structură de două comisioane. Un comision era pentru Tehnoforestexport, pentru acoperirea operaţiunilor şi tehnologiei, şi unul era pentru Ikea, pentru obiective de schimb şi pentru a transfera cunoştinţele şi tehnologia, cum ar fi maşini, către producător”.

Acordurile dintre Ikea şi Tehnoforestexport nu fac nicio referire la terţi sau la plăţi către ICE Dunărea, pomenind doar vag de „piese de schimb” şi „activitate de service”. „Preţurile din anexa nr. 1 la Actul Adiţional nr. 31 include 0,2% pentru piese de schimb şi/sau activitate de service acordate de către vânzători la cererea expresă a cumpărătorilor”, se afirmă într-un protocol scris datat 7 februarie 1986. Roxana Bratu, expert în corupţia din regimurile totalitare, cum a fost cel al lui Ceauşescu, şi cercetător la Şcoala de Studii Slavone şi Est-Europene din cadrul University College din Londra, a declarat: „Se pare că există într-adevăr indicii serioase privind aranjamente neortodoxe care sunt descrise de către autorităţile române drept ”supra-facturare” şi deghizate de către reprezentanţii suedezi drept ”comisioane” sau ”plăţi pentru echipament””.

Istoria Securităţii

De la înfiinţarea ei în 1947 şi până la desfiinţare, în 1991, Securitatea a produs un număr imposibil de ştiut de victime – pe lângă deţinuţii politici şi dispăruţi, estimările moderate arată că şedinţele de tortură, munca silnică şi intimidarea directă a potenţialilor dizidenţi au vizat sute de mii de oameni.

Nu se cunoaşte cu exactitate nici câţi oameni au fost ucişi de către Securitate, însă morminte superficiale nemarcate şi gropi cu var pline de cadavrele oamenilor dispăruţi în anii comunismului continuă încă să fie descoperite. Securitatea beneficia de o finanţare generoasă, practic nelimitată, în primii ei ani de existenţă.
Însă în anii ’80 ea a primit o sarcină un pic diferită – să pună mâna pe valută străină pentru a reduce datoria externă acumulată de către regim. Acest lucru le-a permis ofiţerilor de securitate să demareze operaţiuni profitabile, la prima vedere în folosul statului, însă în cele din urmă pentru a se îmbogăţi ei înşişi şi pentru a finanţa activităţi ad-hoc precum cele de contrabandă sau traficul de persoane.

Presa estimează că la momentul revoluţiei din 1989 suma totală existentă în conturile Băncii Române de Comerţ Exterior se ridica la 4 miliarde de dolari, fără a fi incluse aici şi investiţiile şi activele.
Majoritatea acestor bani acumulaţi în vremea comunismului n-au mai fost găsiţi vreodată, însă multe personaje proeminente din Securitate s-au ridicat pentru a ajunge să domine mediul de afaceri, armata, poliţia şi zone ale politicilor publice în perioada democratică a României.

În mod ciudat, deşi condamnată retoric de către politicieni, nu a fost adoptată nicio lege pentru tragerea la răspundere a Securităţii. Niciunul dintre membrii Securităţii nu a fost judecat pentru crimele sale, cu excepţia recentă a trei foşti şefi de închisori foarte vârstnici, în prezent nişte simpli pensionari nevoiaşi. Ei au fost condamnaţi pentru crime împotriva umanităţii şi obligaţi să plătească 25% din venitul lor (foarte mic) urmaşilor sutelor de victime pe care le-au făcut.