Geniul Darius a isterizat o ţară care geme de muncitori săraci
Social democraţii din partidul cu acelaşi nume au un geniu financiar printre ei, pe domnul Darius Vâlcov, fost ministru de Finanţe cu imaginaţie şi, mai nou, consilier cu acte al Guvernului României.
Trec peste povestea cu tablourile, şi peste cea cu nevestele, şi peste cea cu petrecerile încheiate în salvare (nu o dată), şi mă leg de cum modifică Darius vieţile oamenilor, din turnul lui de fildeş.
A calculat perfect cum să elimine din economie discrepanţele de taxare a forţei de muncă. A unit contribuţiile sociale în dreptul angajatului, vânzând mecanismul drept unul de debirocratizare. A urmărit în schimb două obiective mai îndepărtate. Primul, să taie din lefurile bugetarilor care câştigau bine, când această prevedere s-a combinat cu plafoanele prevăzute în legea salarizării unitare. Al doilea, să atingă cu contribuţiile unite toate veniturile independente.
Bun simţul i-a dictat că ar omorî veniturile de acest fel. Că acestea ar fi fost taxate exact ca salariile, deşi sunt animale diferite. A venit cu soluţia unui soi de forfetar pe care l-a legat de o sumă simbolică – valoarea salariului minim pe economie (fixat, prin lege, de stat, nu de vreo piaţă) de 1.900 de lei. Oricât ai câştiga, cât nu eşti sub aceşti 1.900 de lei pe lună, plăteşti o sumă fixă de 8.000 de lei. O măsură liberală şi uşor de administrat. Elegantă.
Însă realitatea din România nu e deloc elegantă. Geniul, stând probabil mereu între cărţile lui, în detrimentul plimbărilor prin cetate, a lăsat câteva elemente în afara ecuaţiei sale perfecte.
Primul ar fi că nu prea e social-democrat să-i ceri unui om care, să zicem, câştigă 1.901 lei, adică fix cât salariul minim din economia extraordinară a României, să-ţi dea din puţinul ăsta 8.000 de lei pe an.
De-aici mi-e clar că Darius nu prea îşi face singur piaţa. La fel de clar îmi e că şeful care i-au aprobat planul consideră un mizilic banii daţi pe un zbor dus-întors Bucureşti – Rio de Janeiro, care face cam cât forfetarul lui Darius. Ei doi gândesc în alte sume.
Al doilea element neluat în calcul este plata efectivă. Nu e greu de imaginat ce se va întâmpla când va veni ziua de plată trimestrială a contribuţiilor sociale peste insul care-şi vedea oricum greu de viaţă până acum.
Şi totuşi. Vine ziua cu pricina. Individul, care câştigă 1.900 de lei pe lună, are în buzunar, la el, un salariu întreg, şi ceva peste, pe care trebuie să-l ducă la ANAF.
Are facturi neplătite, copii la şcoală, i s-a stricat televizorul, trebuie să meargă la nuntă la soru-sa şi parcă anul ăsta ar merge şi el la mare, că anul trecut n-a ajuns. Face cale întoarsă. Şi eu aş face. Şi-s mulţi. Şi astfel ajungi să pui în pericol veniturile statului şi, poate, să te trezeşti cu câteva sute de mii de datornici persoane fizice. Nu firme, e vorba de entităţile acelea care nu-şi plătesc întreţinerea.
M-am răzgândit, nu sunt mai multe elemente lăsate de Darius în afara ecuaţiei. E unul singur: faptul că România este ţara din UE cu cei mai mulţi oameni care au un loc de muncă, dar trăiesc în sărăcie.
Şi aţi reuşit s-o isterizaţi.