Germania are 7,5 milioane de analfabeţi

Ernst Lorenzen este încântat: „Am început o nouă viaţă. Sunt încântat cât de bine reuşesc”. Cititul i-a adus bucuria de a trăi şi curajul de a-şi accepta punctele slabe. Ernst Lorenzen a iniţiat chiar o grupă de întrajutorare. La cea mai recentă întâlnire, la Oldenburg, au luat parte zece aşa-numiţi „analfabeţi funcţionali”. Zece din cei 12.000 de locuitori din zona oraşului nord-german care nu sunt în măsură să citească şi să scrie propoziţii întregi, deşi pot descifra alfabetul şi anumite cuvinte.

Handicapul său „de a nu recunoaşte imediat literele” l-a costat timp şi putere. A încercat să îşi ascundă neputinţa şi a devenit tot mai inventiv. Învaţă pe dinafară numele străzilor şi rutele, pentru a livra la destinaţie comenzile. „Totul era extrem de complicat şi viaţa se complica cu fiecare nouă zi”, îşi aminteşte astăzi Lorenzen. Începuturile datează din primele zile de şcoală: elevul întreabă, dar severa profesoară este mereu enervată. Într-o zi, elevul Lorenzen este trims în ultima bancă şi îndemnat „să asculte în linişte”. Băiatul înţelege din ce în ce mai puţin şi se resemnează, scrie Deutsche Welle. 

Analfabeţii sunt perfecţioniştii înscenărilor

Elevii cu probleme similare pretind că nu pot scrie din cauza unor dureri sau că nu pot citi pentru că le lipsesc ochelarii.

„În Germania, există ideea preconcepută că un astfel de adult ar fi mai puţin inteligent. Iar cei în cauză se tem că vor fi plasaţi pentru totdeauna în categoria celor mai defavorizaţi”, explică Peter Hubertus suferinţa analfabeţilor. „De aceea este important ca aceşti oameni să se descurce în viaţă, fără a putea să scrie sau să citească.”
Hubertus este membru fondator şi unul din cei care conduc Asociaţia Federală pentru Alfabetizare şi Educaţie Primară din Münster. Organizaţia se ocupă de lobby şi oferă consultanţă celor care au nevoie de sfaturi în acest domeniu.

Schimbările de pe piaţa muncii scot la iveală „găurile negre”

Nu cu mult timp în urmă, adulţii fără pregătire puteau lucra în bucătăriile restaurantelor sau ca zilier pe şantiere, acolo unde nu aveau nevoie să scrie sau să citească. Astăzi, în perioada digitalizării şi a recalificării, şomerii trebuie să comunice în scris cu autorităţile sau potenţialii angajatori. În plus, oficiile de intermediere a forţei de muncă pretind ca viitorii angajaţi să fie familiarizaţi cu folosirea mediilor digitale.

Ernst Lorenzen a fost tâmplar, a devenit maistru şi a lucrat 39 de ani în aceiaşi firmă. Patronul ştia de probleme lui: „pentru el conta producţia, care a mers bine. Aşa am trăit eu”. Deşi sună simplu, problemele erau la ordinea zilei. Soţia şi cei doi copii l-au ajutat să facă faţă provocărilor.

„Nevoia te învaţă!”

„Uneori proprii copii sunt motivul pentru care înveţi să scrii şi să citeşti. Alt motiv ar mai fi pierderea persoanei de legătură, care îi ajută pe analfabeţii funcţionali”, spune Peter Hubertus de la Asociaţia Federală pentru Alfabetizare.

Când ajutorul care coordonează cumpărăturile, programările şi corespondenţa dispare, atunci apare nevoia de a deveni independent.

Ernst Lorenzen a fost provocat de destin. La 55 de ani a devenit incapabil să mai muncească. Pentru că nu vroia să rămână pe capul familiei s-a înscris la Şcoala Populară. De doi ani, dimineaţă de dimineaţă, descifrează, alături de alţi „tovarăşi de suferinţă”, tainele alfabetului. „Deşi crezi că eşti singur, realitatea te contrazice”, constată astăzi pensionarul.

O problemă socială

Aproape 7,5 milioane de adulţi în Germania nu pot scrie sau citi, deşi au frecventat cursurile şcolilor. Această înspăimântătoare cifră a fost dată publicităţii de Universitatea din Hamburg, în urma unui studiu din anul 2011. Potrivit acestuia, peste jumătate din analfabeţii funcţionali au un loc stabil de muncă. La nivel federal, există doar 20.000 de locuri la cursurile de limbă germană destinate adulţilor, majoritatea oferite la Şcolile Populare. Margret Heuking-Seeger de la Şcoala Populară din Lingen/ Ems este una din pionerii recrutării la cursurile de alfabetizare: „Când am început, în urmă cu 25 de ani, mă întrebam cum caut analfabeţii în regiune.” Dar a pornit la drum, a inserat anunţuri în presă, a pus afişe în cabinetele medicale şi în lăcaşele de cult. Deşi fenomenul era latent, analfabeţii nu aveau curajul de a-şi recunoaşte handicapul pentru „a nu fi recunoscuţi”.

Teama persistă şi în 2012, dar s-au găsit soluţii. Cursanţii au posibilitatea de a folosi căi de acces separate şi săli de clasă din afara clădirii centrale a Şcolii Populare. „Şi dacă, totuşi, se întâlnesc cu cunoscuţi pe culoare, găsesc scuze, spun că au intrat până la toaletă.”

Predare abilă – asimilare dificilă

Cursurile se orientează după fiecare individ în parte. Atunci când elevii adulţi au depăşit jena, fază care poate dura ani de zile, cursurile sunt completate cu vizite la bibliotecă, primărie sau sedii ale administraţiei, pentru a face cunoştinţă cu mediul înconjurător. „Nu aveţi voie să uitaţi că neputinţa de a scris şi citi echivalează cu excluderea din viaţa culturală.”, mai adaugă Margret Heuking-Seeger.

Ernst Lorenzen şi-a descoperit pasiunea de a scrie şi citi. Amicii i-au recomandat chiar să scrie o carte. Poate, dacă timpul îi permite, pentru că este foarte prins în grupa de întrajutorare ABC, pe care a fondat-o în Oldenburg. Concluzia lui: „Vârsta nu contează, poţi învăţa oricând.”