Înalta Curte, decizie cu impact pentru sute de mii de șoferi, service-uri și firme de asigurare: Penalități uriașe pentru întârzieri la plata daunelor RCA. Avocații asigurătorilor vorbesc de încălcarea Constituției

Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a stabilit, în cadrul procedurii recursului în interesul legii, că păgubiții din accidente acoperite prin polițe RCA au dreptul la penalități imediat după expirarea celor 30 de zile în care asigurătorul șoferului vinovat trebuie să facă oferta de despăgubire sau, după caz, să refuze plata daunei motivând această decizie. „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 21 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere curg de la expirarea celor 30 de zile în care asigurătorul trebuia să răspundă cererii părţii solicitante”, arată minuta emisă de completul de la Instanța Supremă. 

AICI puteți consulta legea 132/2017, mai cunoscută și ca Legea RCA

Sunt zeci de mii de dosare în care se acuză întârzieri la plată, cea mai mare parte câștigate de păgubiți sau mandatarii lor. Cazul Euroins, care s-a jucat „uite dosarul, nu e dosarul” cu autoritățile, este vârf  de lance.

Interpretarea ÎCCJ are o importanță deosebită pentru piața din România, în condițiile în care întârzierile la plata daunelor au fost o regulă încă de la introducerea RCA, în anii ’90, și rămân încă o problemă a acesteia, deși cu o amploare mai redusă în ultimele luni. Acestor litigii li se adaugă miile de reclamații primite anual de Autoritate de Supraveghere Financiară (ASF) de la șoferi și service-uri cu același tip de probleme. Merită menționat că, anual, în România se deschid între 400.000 și 600.000 de dosare de daună pe RCA. De altfel, construcția deciziei ÎCCJ vine exact în acest spirit, arătând că penalitățile ar trebui să stimuleze asigurătorii să plătească la timp.

Așa cum a mai arătat Economica de-a lungul timpului, instanțele sunt pline de procese între păgubiți sau mandatarii acestora (mai ales service-uri) și firme de asigurare acuzate că nu plătesc la timp sau integral daunele. Zecile de mii de dosare (n.r. conform primei analize de acest tip din România, prezentată în exclusivitate de Economica, la nivelul anului 2021 erau cel puțin 60.000 de litigii unice în instanță) implicau mai ales două firme acum falimentare, adică City Insurance și Euroins, însă, conform informațiilor noastre, încep să se ridice și alte „staruri”. Pentru cei implicați în aceste dosare, indiferent de ce parte, momentul din care încep să curgă penalitățile este foarte important, mai ales că cei 0,2% pe zi nu reprezintă deloc un procent mic.

Exemplul edificator în ceea ce privește nivelul la care poate ajunge conflictul între un asigurător și păgubiți sau service-uri este cel al Euroins, societate aflată astăzi în faliment tocmai pentru că s-a descoperit că are un deficit de capital de solvabilitate (simplu spus, o lipsă de garanții că își poate achita obligațiile) de peste 400 de milioane de euro. Firma controlată de bulgarii de la Eurohold a practicat ani de zile un joc de-a șoarecele și pisica cu ASF, în ceea ce privește numărul litigiilor pe care le are. Doar atunci când ASF a început să acorde o atenție specială situației de la Euroins, problema a început să se mai clarifice. Concret, Euroins raporta un sold de 2.000 – 2.500 de litigii unice pe RCA, însă ASF a constatat la un moment dat că numărul proceselor e mai mare. Euroins a venit și a recunoscut că uitase unele dosare, raportând de această dată 5.000 de litigii. După doar câteva luni, ASF a trecut, pentru prima dată, la numărătoarea efectivă a dosarelor în care este implicat Euroins și a constatat că este vorba despre 15.000 – 20.000 de dosare cel puțin.

Cel mai probabil, numărul litigiilor este semnificativ mai mare, însă o altă numărătoare oficială nu a mai fost făcută pentru că Euroins a ajuns în faliment. De ce raporta Euroins mai puține litigii? Pentru că recunoașterea unui dosar în instanță ar fi însemnat constituirea de rezerve pentru eventualitatea în care acel dosar era pierdut, ori Euroins chiar în ceea ce privește garanțiile (reasigurare în principal și apoi rezerve) a avut mari probleme. Tuturor acestor dosare, unele trenând luni de zile sau chiar peste un an, li se aplică penalitățile prevăzute de lege. De menționat că majoritatea acestor dosare sunt câștigate de păgubiți sau mandatari, nu întotdeauna pe fondul problemei ci de multe ori pe încălcarea unor proceduri, dar, totuși, câștigate. Arătăm că, aducând exemplul Euroins, nu încercăm să arătăm că toate firmele de asigurare au același comportament, ceea ce ar fi fost, de altfel, fals. Subliniem, totuși, că se poate ajunge la astfel de situații, iar piața din România a trecut prin mai multe astfel de faze, alte cazuri cunoscute fiind Astra Asigurări, Carpatica Asig sau City Insurance.

Reversul medaliei, expus de o cunoscută casă de avocatură: „Aplicarea acestor dispoziții legale, în sensul dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție, ridică serioase probleme de constituționalitate”

Pe de altă parte, avocații de la Zamfirescu Racoți Vasile&Partners (ZRVP), cu o importantă expertiză inclusiv în dreptul asigurărilor, acolo unde au reprezentat nume importante din domeniu, au emis un punct de vedere cu argumente solide, prin care arată, printre altele, că legiuitorul ar trebui să intervină pentru a repara efectele deciziei ÎCCJ și ale prevederilor din legea 132/2017, care, în opinia sursei citate, nu fac decât să împovăreze firmele de asigurare, fără a aduce beneficii păgubiților. Redăm mai jos, integral, analiza celor de la ZRVP:

În data de 23.10.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând sesizarea Curții de Apel Cluj, a admis recursul în interesul legii și a stabilit că „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 21 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere curg de la expirarea celor 30 de zile în care asigurătorul trebuia să răspundă cererii părţii solicitante.”

Cu alte cuvinte, în situația în care asigurătorul, în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, nu formulează o ofertă sau nu notifică respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, este obligat la plata despăgubirii de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată.

La o primă vedere, acest mecanism, văzut în lumina intrepretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție nu pare altceva decât o modalitate de constrângere a asigurătorilor, pentru a-i determina  aceștia să răspundă cu celeritate cererilor de despăgubire, scopul evident fiind acela de a proteja interesele persoanelor păgubite.

În realitate, însă, aplicarea acestor dispoziții legale, în sensul dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție, ridică serioase probleme de constituționalitate. Totodată, ele reprezintă și o transpunere eronată a Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, cu modificările și completările sale ulterioare.

Astfel, este adevărat că Directiva prevede că statele membre stabilesc procedura pentru despăgubirea prejudiciilor cauzate de vehicule, iar în cadrul acestor proceduri, trebuie să existe și mecanisme constând în sancțiuni și penalități pentru a se asigura respectarea drepturilor persoanelor vătămate și evitarea unor abuzuri din partea asigurătorilor. Însă, așa cum prevede art. 27 al Directivei, sancțiunile trebuie să fie eficiente și proporționale.

Penalitățile reprezintă întotdeauna o sancțiune a neexecutării unei obligații, inclusiv a neplății în termen a unei creanțe. În speță, însă, legiuitorul român și Înalta Curte de Casație și Justiție pierd din vedere un aspect esential: atunci când vorbin despre cererea de despăgubire formulată de o persoană prejudiciată prin producerea riscului asigurat, nu putem vorbi, încă, despre o creanță certă, lichidă și exigibilă (aceasta urmând a se naște ulterior în procedura de lichidare a daunelor, fie pe cale amiabilă fie în instanță).

De foarte multe ori, cererea de despăgubire oglindește doar pretenția persoanei prejudiciate, asigurătorul având obligația de a analiza temeinicia acestei pretenții, cu posibilitatea de a o admite în integralitate, de a o diminua sau chiar respinge, atunci când este cazul.

Dacă atunci când vorbim despre daunele materiale, determinarea creanței este o operațiune relativ facilă, în cazul daunelor morale, de cele mai multe ori, determinarea cuantumului acestora se poate realiza numai pe cale judecătorească, după soluționarea definitivă a litigiului avand ca obiect pretențiile persoanei prejudiciate.

Așadar, aplicând întocmai prevederile art. 21 din Legea nr. 132/2017, în lumina dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție, putem ajunge la o situația absurdă în care un asigurător care întârzie în formularea unui răspuns asupra cererii de despăgubire, va fi obligat la plata de penalități din momentul expirării termenului și până la finalizarea litigiului în care se va determina exact cuantumul despăgubirii (perioadă care poate să dureze uneori și ani de zile).

În plus, rezultatul va fi același indiferent dacă întârzierea este de 1 zi sau de 100 de zile, spre exemplu, fără a se ține cont că asigurătorului nu îi este imputabil timpul îndelungat de soluționare a litigiului.

Este astfel evident că prin aceste prevederi legale și prin interpretarea data de ICCJ se ajunge la încălcări ale unor principii fundamentale ale răspunderii, așa cum sunt ele consacrate în sistemul de drept românesc. În primul rând, prin această manieră de calcul și aplicare a penalităților asigurătorul este sancționat pentru o întârziere fără ca această sancțiune să poată fi ajustată în funcție de gravitatea faptei și consecințele acesteia. Indiferent că întârzierea în răspunsul asigurătorului este de o zi sau de o sută de zile, cuantumul penalităților va fi același, fiind calculat d ela împlinirea termenului de 30 de zile și până la plata despăgubirii.  Se încalcă astfel, în mod flagrant principiul proporționalității sancțiunii.

De asemenea, perioada de timp necesară pentru determinarea în concret a despăgubirilor poate fi prelungită fără că asigurătorul să aibă vreo culpă în acest sens (atunci când, spre exemplu, determinarea despăgubirilor se face pe cale judecătorească). Cu toate acestea, el va fi obligat la plata unor penalități semnificativ mai mari, deși prelungirea perioadei de determinare a despăgubirilor nu îi este imputabilă. Astfel se încalcă și principiul potrivit căruia răspunderea care are un caracter strict personal.

Aplicarea acestor norme va conduce și la o îmbogățire nejustificată a persoanei prejudiciate. Plata cu întârziere a despăgubirilor cauzează în mod indiscutabil un prejudiciu creditorului, însă în speță penalitatea este atât de mare încât de cele mai multe ori putem ajunge în situația în care valoarea penalităților de întârziere să fie comparabilă sau chiar mai mare decât însăși despăgubirea. Este astfel încălcat și un principiu fundamental în materia asigurărilor potrivit căruia despăgubirea trebuie să acopere strict prejudiciul cauzat ca urmare a producerii riscului asigurat, fără a conduce la îmbogățirea fără justă cauză a persoanelor păgubite.

În concluzie, nu contestăm faptul că Directiva permite statelor membre să stabilească sancțiuni și penalități, după caz, pentru neîndeplinirea de către asigurători a obligațiilor ce le revin în termenele prevăzute de lege. Pentru o transpunere corectă, considerăm că legiuitorul național trebuie să impună obligația de a plăti penalități numai pentru acele situații în care avem o creanță certă, lichidă și exigibilă care nu este plătită în termenul prevăzut de lege. În ce privește sancțiunile pecuniare pentru neîndeplinirea altor obligații în termen (precum obligația de a răspunde cererilor de despăgubire), este necesară consacrarea acestor sancțiuni într-o manieră care să permită ajustarea lor funcție de gravitatea în concret a faptei imputabile asigurătorului și de circumstanțele faptice relevante, respectând caracterul personal al răspunderii.