Pe ce s-au bătut Ponta şi Băsescu: Un summit de salvare a UE care probabil va eşua lamentabil
Cel de-al 19-lea summit european a fost motiv de luptă politică în România. Preşedintele şi premierul s-au bătut pentru un loc la masă cu mai-marii Europei. Parlamentul a votat pentru ca Victor Ponta să meargă, Curtea Consitituţională l-ar fi văzut acolo pe Traian Băsescu. Ponta a ajuns primul, Băsescu a anunţat că nu mai merge şi s-a evitat situaţia penibilă în care să avem doi reprezentanţi, unul dintre ei neinvitat. A câştigat sau a pierdut cineva ceva? Cât de important este acest summit şi ce şanse sunt ca mai-marii Europei să vină cu soluţia salvatoare?
Nici pieţele nu mai cred în deciziile care ar putea să iasă la sfârşitul acestei săptămâni. Bursele sunt pe roşu, dobânzile de împrumut ale Spaniei şi Italiei cresc, euro se depreciază în faţa dolarului.
Eurobonduri, uniune bancară, uniune fiscală, federalism, control de la centru, monetizarea datoriei – aceştia sunt termenii care, într-o formă sau alta, sunt pomeniţi atunci când se discută despre viitorul Europei. Despre asta se va discuta şi la acest summit, al 19-lea din această criză.
Eurobonduri
Franţa, Italia, Spania şi cam toate celelalte ţări din Europa cu excepţia Germaniei (şi Austriei, Finlandei şi Olandei, care se poziţionează lângă nemţi de obicei), vor ca datoria ţărilor europene să devină comună. Adică ţările din zona euro să se strângă la un loc şi să emită obligaţiuni comune – eurobonduri -, operaţiune care pentru unele ţări s-ar face la un cost mult mai mic decât cel actual – de ex. Spania şi Italia –, iar în cazul altora dobânzile ar fi mult mai ridicate – Germania, Olanda sau Austria.
În fapt, ţările cu finanţe precare şi aflate sub tirul pieţelor caută garanţia nemţească – cea mai puternică din Europa – pentru a se împrumuta. Sistemul poate fi comparat oarecum cu ceea ce se întâmplă în cazul Fondului European de Stabilitate Financiară (EFSF), un vehicul financiar care strânge bani de pe pieţele financiare prin emisiuni de obligaţiuni şi îi distribuie mai departe ţărilor care nu se mai pot împrumuta în nume propriu. Şi acest Fond reuşeşte să se împrumute relativ ieftin de pe piaţă, pentru că Germania are cea mai mare cotă din garanţii. Însă volumul de împrumuturi este relativ mic faţă de necesarul de finanţare la nivel european. Pentru ca eurobondurile să funcţioneze, acestea ar trebui să devină principalul instrument de împrumut din Europa pentru ţări.
Cancelarul Angela Merkel declara recent, potrivit unor participanţi la o reuniune a grupului parlamentar liberal (FDP) de miercuri, că eurobondurile nu vor exista „atât timp cât (va) trăi” ea. De altfel, aceasta a fost atitudinea Germaniei faţă de această formă de împrumut de când a fost pusă în discuţie, cu toată dorinţa unor personaje precum Jean Claude Junker, preşedintele Eurogrupului, a lui Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene sau, mai nou, a lui Francois Hollande, preşedintele Franţei, care văd în datoria comună soluţia pentru rezolvarea crizei euro. Merkel a rezistat şi în faţa presiunii venite de peste Ocean, de la Casa Albă sau de la Fondul Monetar Internaţional, care au cerut ca zona euro să se mişte rapid în faţa crizei care riscă să o distrugă, eurobondurile fiind printre măsurile propuse.
Germania intuieşte de fapt ce se ascunde în spatele propunerilor de a emite datorie comună: mai multă datorie. Declaraţiile recente ale socialistului Hollande sunt edificatoare în acest sens. După ce criza financiară s-a transformat din nou într-una economică, reducerea cheltuielilor statului este văzută ca una dintre principalele cauze – dacă mediul privat nu mai consumă, este cazul ca statul să intervină. Astfel, în curentul de tip Hollande se doreşte ca statele să îşi crească acum cheltuielile, să scoată economia din recesiune şi să facă economii mai târziu. Cum de capul ei Spania nu mai reuşeşte să împrumute bani nici pentru acoperirea bugetului (teoretic) auster, e foarte greu de crezut că investitorii îi vor da bani pentru acoperirea unor deficite de 8-9%. Aici ar trebui să intervină garanţia nemţilor, sub umbrela cărora ţările europene vor putea să găsească bani.
Uniunea fiscală
Doar că Germania nu este dispusă să ofere ceva fără să primească controlul finanţelor ţărilor europene. Bugetele naţionale ar trebui, cred nemţii, să fie avizate de undeva de la Centru, cel puţin partea de deficit şi datorie publică. O uniune fiscală mai poate însemna şi politici comune la nivelul taxării şi impozitării, nu doar limite de cheltuieli. Orice formă ar îmbrăca, uniunea fiscală echivalează cu cedarea suveranităţii statale, cel puţin pe partea de polici fiscale.
Apoi, Germania mai vrea şi ca reformele şi măsurile de austeritate să continue, şi nu de puţine ori Merkel a indicat economia nemţească drept model de urmat în Europa.
Uniunea bancară şi recapitalizarea directă a băncilor
Alături de eurobonduri – care par în acest moment moarte de dinainte de a se naşte – există presiuni majore pentru înfiinţarea unei uniuni bancare prin care garantarea depozitelor să fie una extinsă la nivel european, faţă de modelul actual în care sunt garantate depozite de până la 100.000 de euro de către statele pe teritoriul cărora operează băncile.
Strâns legată de uniunea bancară este şi crearea unui nou model de bailout bancar, în care sumele destinate recapitalizării băncilor să vină din surse europene şi nu de la bugetul de stat – modelul actual pune o mare presiune pe finanţele ţărilor care au probleme cu sistemul bancar, vezi cazul Spaniei. Doar că Germania se opune şi acestui plan, din moment ce ea ar trebui să plătească o felie semnificativă din salvarea de la faliment a sistemului bancar spaniol, de pildă. Astfel, ajutorul de 100 de miliarde de euro pe care Spania l-a solicitat de la colegii europeni, şi pe care dorea să îl obţină direct pentru bănci din cuferele EFSF, va veni în cele din urmă ca împrumut de stat şi cu condiţii ataşate, la dorinţa Germaniei. Spania ajunge astfel, de facto, pe lista ţărilor care au nevoie de ajutor financiar de la creditorii instituţionali.
Licenţa bancară pentru ESM, achiziţia de bonduri spaniole şi italiene de către BCE
Mecansimul European de Stabilitate (ESM) este noul fond de bailout de 500 de miliarde de euro ce ar trebui să intre în curând în vigoare. Aceleaşi ţări care fac presiuni pentru datoria mutuală în Europa vor şi licenţă bancară pentru ESM. În această situaţie ESM ar putea să se împrumute de la BCE folosind drept colateral obligaţiunile emise de acesta. Împrumuturile de la BCE se fac la nivelul dobânzii cheie: 1% în acest moment. Şi cum din iarna anului trecut BCE desfăşoară şi operaţiuni cu scadenţa la trei ani, acestea ar ajunge să fie printre cele mai ieftine împrumuturi prin care statele se finanţează. De asemenea, capacitatea de împrumut a ESM ar creşte substanţial. Doar că acelaşi lucru s-a încercat şi cu EFSF, şi, evident, Germania s-a opus. Seamănă prea mult cu finanţarea directă a deficitelor de către Banca centrală, lucru interzis de regulamentele europene, care nu permit monetizarea datoriei.
Liderii europenei de rit latin mai speră şi să forţeze BCE să redeschidă achiziţia de bonduri spaniole şi italiene de pe piaţa secundară, operaţiune prin care preţul acestora creşte şi randamentul (deci dobânda plătită de state) creşte. BCE are în bilanţuri datorie PIIGS de 210 miliarde de euro, după ce a încercat să ţină sub control costurile de împrumut ale ţărilor cu probleme. Programul de achiziţii de bonduri a fost vehement contestat de membri germani ai BCE – Jurgen Stark a demisionat din poziţia de economist şef anul trecut – pentru că aduce probleme în bilanţurile băncii şi seamănă, din nou, prea mult cu finanţarea directă a deficitului.
Solidaritatea europeană există doar până în momentul în care ajunge să stea în faţa intereselor cuiva. Germania a găsit convenabil să dea bani pentru salvarea Greciei de la faliment şi a impus condiţii dure pentru asta. A făcut-o şi pentru Irlanda şi pentru Portugalia, însă sumele necesare întreţinerii sistemului sunt din ce în ce mai mari. Calculul cinic va arăta dacă mai merită aruncaţi banii într-o criză ce pare fără sfârşit, şi calculul este şi unul politic. Electoratul german vrea în euro, dar nu vrea să plătească pentru datoria şi cheltuielile altora. Electoratul spaniol, cel italian sau grec, vrea în euro, dar nu vrea austeritate. Cel francez vrea să trăiască ca până acum. Decizia este însă în mâinile celui care dă banii.