Interviu Alexandru Nicolcioiu, KMG International: Era petrolului va mai dura cel puţin 100 de ani

Alexandru Nicolcioiu lucrează de 41 de ani în sectorul de rafinare, aşa că a participat la un sfert din activitatea de procesare a ţiţeiului din România, după cum spune chiar el, având în vedere că anul viitor România împlineşte 160 de ani de la prima rafinărie. În ultimii 25 de ani, el a fost şeful rafinăriei şi a deţinut funcţii de conducere în cadrul Rompetrol Rafinare, operatorul rafinăriilor Petromidia şi Vega.

Nicolcioiu este convins că rafinăria unde a lucrat o viaţă întreagă nu se va închide niciodată, pentru că are asigurată sursa de materie primă din Kazahstan, iar, pe viitor, necesarul de ţiţei al ţării va depinde din ce în ce mai mult de importuri.

Rafinăria Petromidia Năvodari a fost pusă în funcţiune în anul 1979 şi a fost privatizată în 2001, când a fost cumpărată de grupul Rompetrol, deţinut de omul de afaceri Dinu Patriciu. Grupul Rompetrol a fost achiziţionat ulterior, în 2007, de KazMunaiGaz, compania naţională de petrol din Kazahstan şi redenumit KazMunaiGaz International.

AGERPRES: Când aţi început să lucraţi în acest sector şi ce v-a determinat să faceţi tocmai această alegere?

Alexandru Nicolcioiu: Eu lucrez în această industrie din 1975. Am făcut Facultatea la Bucureşti, Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie. În 1975, această facultate s-a mutat la Ploieşti, deci eu am fost ultima generaţie care a terminat la Bucureşti. Institutul de petrol a fost şi este şi acum unul dintre cele mai bune agreate internaţional. Când am făcut eu facultatea, între 1970 şi 1975, şi chiar şi astăzi, erau foarte mulţi studenţi străini din ţările producătoare de ţiţei. Am avut colegi din Venezuela, din ţările arabe, din Vietnam, China, fosta URSS, Polonia, Ungaria, deci, institutul având renume mondial, cam jumătate din studenţi erau străini şi jumătate români.

Industria de prelucrare a ţiţeiului făcea parte din principalele surse de dezvoltare economică şi socială ale României, atât înainte de ’90, cât şi după. Amplasamentul acestei platforme a fost ales în perioada anilor ’70- ’75. Eu eram încă în liceu, în 1968, când a venit o echipă de la Institutul de Petrol şi Gaze să atragă studenţi pentru Facultatea de Prelucrare a Ţiţeiului, luând în considerare, noi fiind constănţeni, că se va construi o rafinărie şi în această zonă. Gândirea de a se construi o rafinărie aici a fost încă din 1968, când eu eram clasa a X-a. Atunci m-am axat ca preocupare să dau examen la această facultate, cu gândul de a mă întoarce în Dobrogea. Aşa s-a născut dorinţa mea de a urma cursurile acestei facultăţi.

Complexul petrochimic de la Midia s-a înfiinţat prin Decretul 363 din noiembrie 1977, dar hotărârile de a se construi acest combinat erau luate cu 5-6 ani înainte. Aşa am ajuns să lucrez de 41 de ani pe platformă şi, dacă vorbim de 160 de ani de rafinare, înseamnă că am fost participant la un sfert din activitatea de prelucrare a ţiţeiului din România.

AGERPRES: Cum s-a luat decizia ca această rafinărie să fie construită la Năvodari?

Alexandru Nicolcioiu: Au fost analizate mai multe variante de amplasament. Midia a fost cel de-al 37-lea amplasament gândit în acea perioadă de către proiectanţi. Au mai fost variante la Cumpăna, la Cernavodă, la Valul lui Traian, la Năvodari lângă fostul combinat de îngrăşăminte şi altele. S-a luat decizia de a construi viitorul combinat la Marea Neagră, pentru a fi foarte aproape de sursele de achiziţie ţiţei şi pentru a putea face exportul de produse petroliere.

Construcţia a început din 1977 şi prima zi în care s-a prelucrat ţiţei a fost 29 iunie 1979 şi încă mai sunt vreo 90 de salariaţi pe platformă încă din acel an. În jurul rafinăriei s-a dezvoltat şi oraşul Năvodari, care avea în 1975 un număr de 6.000 de locuitori, iar, în ’90, numărul lor a crescut la 42.000. Acum oraşul are tot în jur de 40.000 de oameni şi s-a dezvoltat puternic din punct de vedere turistic. Tehnologiile noastre de mediu de pe platformă au permis să nu avem impact negativ asupra mediului, dovadă că se face plajă chiar şi în faţa combinatului.

Platforma de la Midia a fost gândită să prelucreze ţiţei din ţările din Golf, cu preponderenţă ţiţei iranian greu amestecat cu iranian uşor. Capacitatea era de 3,5 milioane de tone în acea perioadă. Ţiţeiul se descărca în Constanţa la Oil Terminal, venea prin conducte la Midia, o parte din produse erau vândute pe piaţa internă, prin reţeaua PECO, iar restul se exportau. Acum, după tot procesul de modernizare care a evoluat de-a lungul timpului, ne-am construit propriul nostru terminal de descărcare a ţiţeiului, amplasat la 8 kilometri de Midia în larg, unde putem descărca vapoare de 140.000 de tone de ţiţei, iar produsele, în jur de 70% din motorină se vinde în România, restul la export, în ţările unde KMG International deţine benzinării, respectiv Moldova, Georgia, Bulgaria. Vorbesc de 2,4 milioane tone pe an de motorină.

Din punctul de vedere al prelucrării ţiţeiului, acum Rompetrol Rafinare prelucrează 41% din ţiţeiul care se prelucrează în România. În România se prelucrează acum circa 11,8 milioane de tone pe an, din care noi prelucrăm 5,6 milioane de tone pe an şi producem în jur de 2,4 milioane de tone de motorină şi 1,2 milioane de tone de benzină, plus alte produse, fiind şi singura unitate petrochimică din România care mai funcţionează, axată pe polipropilenă şi polietilenă.

Petromidia produce acum doar carburanţi la standardele Euro 5, adică 10 ppm sulf (parts per million – n.r.), de la 2.000 ppm, cât era în 1990, deci practic am redus conţinutul de sulf de 200 de ori folosind acelaşi tip de ţiţei, chiar dacă sursa acum nu mai este ţiţei din Iran, ci din Kazahstan. Am reuşit să ajungem la aceste condiţii de calitate după investiţii în perioada 2007-2013, când s-au construit noi instalaţii.

AGERPRES: Mai sunt interesaţi tinerii să devină petrolişti în ziua de astăzi?

Alexandru Nicolcioiu: Avem un program de internship, în urma căruia angajăm anual 30-40 de tineri. Acum, această meserie de petrolist este aşa de perfecţionată, cu sistemul informaţional, sistemul de conducere automată, sistemul de comunicare, încât, practic, omul vede ţiţeiul doar dacă îl ia într-un borcan să-i vadă culoarea. Nu mai sunt vremurile în care curgea peste tot, erau canalizările pline de produse, omul când verifica nivelul dintr-o anumită coloană dădea drumul la scurgeri să vadă unde se află sau dădea cu cârligul în vas să vadă dacă este plin sau gol. Acum totul este automatizat. Când veţi face un tur prin rafinărie, n-o să vedeţi nimic, decât nişte conducte şi nişte coloane, dar în ele tot timpul este o activitate continuă. Lucrăm cu presiuni de 2.400 de atmosfere, cu temperaturi de minus 165 de grade şi cu plus 1.000 de grade, dar şi cu presiuni de 4 mm vid. Din punctul meu de vedere, avem toată gama de temperaturi şi presiuni. Ca specialităţi, cred că avem cel puţin 50-60. Avem automatişti, IT-işti, hardişti, softişti, lăcătuşi-mecanici, compresorişti, macaragii, mecanici de locomotivă, scafandri, finanţişti, contabili, fiscalişti, avem cantină, dispensar, avocaţi.

AGERPRES: Deci în ziua de azi este mai important să ştii mai mult IT ca să fii un petrolist?

Alexandru Nicolcioiu: Exact. Avem la panoul de comandă oameni care au lucrat foarte mult în teren, au învăţat foarte repede să utilizeze sistemul automat de control şi sunt destul de bine pregătiţi. Ca atunci când mergi la medic. Medicul nu-ţi face analize online sau la telefon, tot trebuie să mergi la el.

Înainte, pe fiecare instalaţie era câte o cameră de comandă. Era o clădire de 100 de metri lungime, zece metri lăţime, pe perete erau foarte multe aparate, erau oameni care trebuiau să pună cerneala la peniţa care trebuia să indice, şi toată această clădire cu mii de aparate s-a înlocuit cu un singur ecran. Acum oamenii umblă cu mouse-ul, pot citi tridimensional în aparate, au camere de luat vederi şi pot vedea orice se întâmplă în instalaţie, au camere cu infraroşu cu care văd ce se întâmplă în interiorul cuptoarelor. Au traductoare cu raze X. Deci practic din cele 10 tablouri de comandă pe care le aveam împrăştiate în toată rafinăria, toate sunt într-un singur loc, un fel de buncăr, de unde omul nu vede nimic afară, vede doar ecranul, dar are imaginea vizuală a terenului, pentru că vine din teren pentru a fi operator DCS (Distributed Control System – n.r.).

Un calculator era cât cinci camere. Acum toată direcţia comercială îşi desfăşoară activitatea unde era calculatorul.
Nu aveam internet. Primul internet l-am avut prin ’92. Eram director general atunci şi ţin minte că aveam un link şi am avut foarte mari probleme cui să-i dau să-l acceseze.

Acum pe platforma Midia sunt 1.800 de salariaţi, de la 6.800, în 1990. S-au optimizat fluxurile şi procesele, iar necesarul de activitate manuală este din ce în ce mai mic. Cei care vin să se angajeze sunt foarte mulţi copii ai salariaţilor de aici, semn că părinţii îi încurajează.

Această rafinărie are perspective foarte mari, pentru că, dacă vă uitaţi în Strategia Energetică a României, în 2030 România va mai extrage 2 milioane de tone de ţiţei, dar până atunci necesarul de consum creşte. Principala sursă viitoare de prelucrare a ţiţeiului în România va fi asigurată din import, iar Petromidia are surse sigure de ţiţei din Kazahstan. Deja suntem 41% din sectorul de prelucrare. ‘Rezultatele modelării arată o înjumătăţire a producţiei interne de ţiţei până în 2030’, spune Strategia Energetică la pagina 56. Această rafinărie este şi va fi principalul pilon de dezvoltare economico-socială a României pe structura de prelucrare a ţiţeiului şi asigurarea strategiei de carburanţi în România, dar şi pe partea de petrochimie.

AGERPRES: Care au fost principalele momente de cotitură în evoluţia rafinăriei?

Alexandru Nicolcioiu: Momente sunt în fiecare zi. Tot timpul ai de învăţat. Dar principalele momente au fost de exemplu pornirea rafinăriei, în ’79. Eram aici, era tura mea. În momentul în care s-a construit rafinăria, în paralel s-a construit şi centrala termică de la Năvodari. Numai că, la momentul primei porniri a rafinăriei, nu s-a putut porni şi centrala termică, pentru a produce aburul necesar. Atunci am înşirat 12 locomotive pe cărbune, care au generat abur. La orice problemă apărea, noi găseam soluţii. Chiar şi acum, pe diverse prezentări, avem un logo: ‘De la locomotive, la DCS’. DCS este sistemul distribuit de control, este conducere super automatizată a rafinăriei.

Un moment foarte atractiv din punctul de vedere al meseriei a fost în ’81, în martie, când am pornit instalaţia de reformare catalitică, împreună cu specialişti din Statele Unite, când a trebuit să depunem un efort deosebit, a trebuit să stăm 36 de ore în fabrică până când am reuşit să amorsăm această instalaţie. Când am reuşit în sfârşit să o aducem la parametri, m-am urcat împreună cu un coleg al meu pe nişte rezervoare şi am stat la soare vreo două ore. Pentru noi a fost un adevărat succes, după ce ne-am chinuit 36 de ore. Dacă nu o porneam atunci, riscam să aşteptăm 6 luni până să încercăm să o repornim, pentru că nu mai aveam hidrogenul necesar. Acesta a fost un moment de cotitură, când am reuşit să continuăm activitatea rafinăriei.

Prima instalaţie a fost pornită în ’79, dar toată rafinăria are 23 de instalaţii şi în fiecare an, etapizat, se pornea câte una, câte două, câte trei, conform fluxului tehnologic. Până când porneai o altă instalaţie, produsele rezultate se transmiteau către celelalte rafinării pentru a fi finalizate. Deci nu trebuia să aştepţi să fie ultima gata ca să poţi porni instalaţiile care deja puteam merge. Toate cele 11 rafinării din ţară dinaninte de ’89 funcţionau ca o unitate. Exista chiar şi o bază de date comună pentru piesele de schimb, pentru ca nicio rafinărie să nu rămână în pană. Acum utilajele diferă de la o rafinărie la alta, în funcţie de specificul fiecăreia.

Un alt moment important a fost în 1984, când s-a pornit instalaţia de cracare catalitică, apoi s-au pornit instalaţiile de petrochimie în 1985, care asigurau materiile prime pentru fire şi fibre sintetice, adică hainele sintetice de pe noi, care tot din produse petroliere provin. Apoi piroliza – pornită şi ea în 1987, deci practic până în 1990, toată platforma Midia era în funcţiune. După ’90, ne-am transformat în societăţi comerciale, fiecare rafinărie avea personalitate juridică. Rafinăriile au rămas integrate până în 1997, sub coordonarea unei societăţi – Rafirom, care era mandatată de Guvern să coordoneze activitatea de prelucrare a ţiţeiului şi să asigure programele energetice ale României.

În octombrie 2001 am avut un alt eveniment. În timpul unei revizii generale, a crăpat un reactor şi am apelat la soluţia radicală de a schimba structura de prelucrare, aducând ţiţeiuri nesulfuroase timp de aproape opt luni.

AGERPRES: De ce credeţi că marile companii petroliere mondiale, precum BP sau Shell, nu au participat la privatizare?

Alexandru Nicolcioiu: Marile companii se uită la capacităţi mari şi probabil o capacitate de 3,5 milioane de tone, cum era Petromidia atunci, nu li s-a părut interesantă. Oricum, acum capacităţile de 3,5 – 4 milioane de tone din Europa se închid. A noastră nu se va închide niciodată, pentru că structura şi fluxul tehnologic creat încă din perioada 2007 – 2012 după o investiţie de aproape 400 de milioane de dolari, ne permit să trecem peste acest pas. În 2008-2009, în timpul crizei, când au picat băncile din America, marele avantaj al nostru a fost că acţionarul nostru a investit. Acum, rafinăriile din Europa care au capacitatea noastră de prelucrare, să-şi construiască instalaţiile pe care noi le-am pus în acea perioadă, îi costă mult mai mult şi preferă să se închidă.

AGERPRES: După 41 de ani în acest sector, cum vedeţi modul în care a evaluat industria de rafinare?

Alexandru Nicolcioiu: Dacă ar fi să mă întorc în timp 41 de ani, nu credeam niciodată că se va ajunge la asemenea performanţă tehnică şi tehnologică. Tuturor care fac acum analize de activitate le zic mereu: duceţi-vă în urmă cu 40, cu 35 de ani, cu 20 de ani, încercaţi să gândiţi cu mintea de atunci să vedeţi dacă cei de atunci au luat decizii bune sau proaste. Să te aşezi pe scaunele de acum 25 de ani şi să vezi cum era atunci şi cum era acum. Este foarte uşor să zici acum că nimic nu-i bine.

AGERPRES: Dar cum era o zi în anul 1985?

Alexandru Nicolcioiu: Neavând laptop sau alte sisteme informaţionale, o angajată mergea în fiecare dimineaţă în fiecare serviciu, avea un tabel şi trebuia să noteze: conţinutul de benzen, temperatura, presiunea, randamentul, cantitatea. Ea pleca la ora 7 dimineaţa prin instalaţii să adune aceste date şi la ora 8:30 mi le putea pe birou, iar eu începeam să mă uit. Trebuia să colectezi informaţiile, să le aduni. Acum trebuie să ştii unde să te uiţi, că ai toate informaţiile. De-asta le spun colegilor: activitatea în rafinărie nu are pauză. Acum eu mă scol dimineaţa la 5, la 6 vine raportul dispecerului de producţie, mă uit pe el, îl citesc, văd ce spune, apoi la 7 fără un sfert fac o informare foarte scurtă către şeful meu de la Bucureşti care, atunci când se trezeşte, să ştie că totul e ok.

AGERPRES: Cum vedeţi viitorul industriei de rafinare? Vedeţi o ameninţare din partea vehiculelor electrice?

Alexandru Nicolcioiu: Văd că încă se descoperă zăcăminte noi, iar acolo costurile de exploatare şi producţie sunt acceptabile. În viitor, ca să poată să se menţină ca bază de dezvoltare ţiţeiul, sunt necesare foraje de mare adâncime, care sunt mult mai costisitoare şi ar duce la o scumpire a carburanţilor. După părerea mea, chiar dacă în unele strategii se vorbeşte de 30-40 de ani, eu cred că încă o sută de ani de acum încolo şi ţiţeiul, nu zic numai ţiţeiul, dar şi ţiţeiul va fi bază a dezvoltării industriei. Pentru că ţiţeiul nu este folosit doar pentru a produce motorină şi benzină, dar este şi materia primă pentru industria petrochimică. După părerea mea, încă mulţi ani de acum înainte ţiţeiul va fi una din principalele materii prime care vor asigura dezvoltarea energetică şi petrochimică a lumii. Este greu de arătat ceva în această cameră care nu are legătură cu ţiţeiul. Totul, inclusiv seringile de unică folosinţă, provin dintr-o polipropilenă care, la rândul ei, vine din ţiţei.