Interviu: Chirica, EnergoNuclear: Orice investiţie nouă în producţia de energie în România şi în UE necesită ajutor de stat

El a arătat că şi aceste mecanisme vor fi suportate în final de consumatori, fie români, fie europeni, la fel ca certificatele verzi pentru regenerabile, însă a atras atenţia că lipsa de investiţii va duce la o situaţie care va afecta atât România, cât şi Europa şi va crea o mare problemă securităţii energetice şi atingerii ţintelor de reducere a emisiilor cu efect de seră.

Totodată, în opinia sa, costul estimat de 6,5 miliarde de euro pentru investiţia în reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă este prea mare, iar această estimare va trebui reevaluată şi testată în condiţii de piaţă.

Teodor Chirica este un membru activ al organizaţiilor de promovare a industriei nucleare din România şi din Europa, fiind membru în Consiliile Directoare ale asociaţiilor Forumul Atomic Român – ROMATOM şi Forumul Atomic European -FORATOM. În prezent, este CEO la EnergoNuclear şi a ocupat poziţia de director general al Nuclearelectrica între anii 2005 şi 2009.

AGERPRES: De ce avem nevoie de două noi reactoare nucleare la Cernavodă?

Teodor Chirica: Sunt două considerente care ne conduc la această necesitate, mai întâi perspectiva dezvoltării economice, care îmi place să cred că nu a fost abandonată, şi în al doilea rând presiunea care se pune pe unităţile de producţie cu emisii semnificative de dioxid de carbon, fiind de aşteptat, într-un orizont de timp relativ scurt, să avem o reducere semnificativă a producţiei de energie electrică pe surse care emit dioxid de carbon. Astfel, locul celor câtorva mii de MW care vor fi retraşi va fi luat de tehnologii cu emisii reduse de dioxid de carbon. Astăzi şi într-un viitor previzibil, acestea sunt tehnologiile regenerabile şi energia nucleară. Cărbunele va rămâne, dar într-o proporţie rezonabilă, fiind o componentă a securităţii energetice a României, iar dacă suntem suficient de inteligenţi poate chiar şi a zonei geografice în care ne aflăm. Sigur, pentru flexibilitate, poate că este nevoie, pe lângă centralele hidro, care participă direct la reglaj, şi de unităţi cu turbine pe gaz în ciclu combinat, fără a uita că acestea au emisii de carbon cam la jumătate din cele produse de arderea cărbunelui. România are un indice specific de 1,069 kg CO2/kWh, ponderea mare fiind dată de arderea cărbunelui, iar indicele specific pentru arderea gazului este de 491 g CO2/kWh . Comparând, energia eoliană şi cea nucleară sunt în jurul a 15-17 g CO2/kWh, iar hidro chiar 6 g CO2/kWh, dacă nu luăm în considerare emisiile cu efect de seră rezultate din descompunerea masei verzi acoperite de lacurile de acumulare. Efectul de seră produs de metan este incomparabil mai mare decât al bioxidului de carbon.

Din această perspectivă este loc de alte două unităţi la centrală nucleară de la Cernavodă. Într-un context de creştere rezonabilă a consumului în România, la momentul punerii în funcţiune a celor două noi unităţi, undeva spre 2025, văd contribuţia energiei nucleare undeva la 30-32%.

Energia nucleară are anumite calităţi, una dintre ele fiind faptul că ea contribuie la securitatea energetică, este nepoluantă, predictibilă şi la costuri suportabile pentru consumatori.

AGERPRES: Cum contribuie la securitatea energetică?

Teodor Chirica: În primul rând, securitatea energetică este asociată accesului la resursele energetice: cărbune, petrol, gaze, uraniu. Trebuie să se ştie că Uniunea Europeană are cea mai mare flotă de centrale nucleare din lume şi este dependentă de importul de uraniu în proporţie de 95%, dar totuşi energia nucleară este recunoscută drept contributor semnificativ la securitatea energetică a UE, neexistând niciun risc pentru securitatea aprovizionării. Singurele mine de uraniu din Europa mai sunt în Cehia, un zăcământ în epuizare, şi în România. În rest, uraniul se importă din zone geografice stabile politic: Canada, Australia, Kazahstan, Namibia, iar marile corporaţii din industria mineritului deţin cote substanţiale la minele de uraniu dintr-o serie de ţări exotice. În ultimii ani, China şi Rusia au investit masiv pentru a cumpăra sau concesiona mine de uraniu în terţe ţări.

În România, s-a clamat tot timpul că avem un ciclu nuclear complet, incluzând evident mineritul şi prepararea pulberii de uraniu. Dar s-a uitat faptul că Strategia energetică din 2007 a atenţionat că rezervele noastre de uraniu, în perimetrele exploatate la acel moment, ajung pentru două unităţi până în anul 2017, trăgându-se un semnal de alarmă şi propunând o serie de măsuri specifice, cum ar fi diversificarea resurselor de aprovizionare cu uraniu, prin combinarea exploatării raţionale a resurselor naţionale cu importul de uraniu şi/sau concesionarea de zăcăminte uranifere în afară României în vederea exploatării acestora. Fiind în echipa de elaborare a acestei strategii, am insistat că acest subiect să fie corect prezentat pentru a fi avut în vedere.

AGERPRES: S-a făcut acest lucru?

Teodor Chirica: Pentru industria uraniului din România nu s-a făcut nimic din partea acţionarului său unic, adică statul. Din partea Nuclearelectrica, s-a început prin 2008 un program de calificare a mai multor furnizori externi în sensul celor menţionate mai sus, iar asta a ajutat când a apărut criza locală în asigurarea uraniului, dar nu a putut rezolva problema în ansamblu.

În acest moment, există un import de uraniu, pe termen scurt, de la Cameco (companie canadiană – n.r.), aşteptându-se un reviriment al industriei naţionale a uraniului, care pare să întârzie. Cameco este al doilea producător de uraniu din lume, apărând speculaţii, nefondate în opinia mea, că ar avea înţelegeri cu Kazahstanul, dar ei sunt în Kazahstan de multă vreme alături de francezi, ruşi sau chinezi. Nu ştiu de unde vine fizic uraniul lor în România, dacă vine din Canada sau din Kazahstan sau din altă parte a Globului, asta este o chestiune de trading, dar este livrat sub controlul de calitate al exportatorului. Concesionarea ar putea fi o soluţie, dar aceasta necesită o anume forţă financiară a concesionarului, de regulă multinaţionale din ţări puternic dezvoltate. De exemplu, citeam mai demult o ştire despre companii de electricitate din China care au luat nişte concesiuni uriaşe în câmpurile uranifere din Australia.

Înainte de a închide acest subiect, reamintesc faptul că, în prezent, piaţă resurselor energetice se confruntă cu scăderi mari ale preţurilor, uraniul urmărind aceleaşi tendinţe precum pieţele de petrol şi gaze. Cameco chiar şi-a închis nişte mine în Canada, le-au pus în conservare, aşteptând revenirea la preţuri mai bune. Totuşi, nu ne aşteptăm ca această situaţie să ţină o veşnicie, fiind analişti care deja consideră posibilă dublarea preţului uraniului în 2018 , tot aşa cum se prognozează revenirea preţurilor resurselor convenţionale.

În concluzie, se poate realiza securitatea energetică şi prin import, dar depinde de unde se importă. Totuşi, opinia mea este că o revenire a industriei locale este de dorit, operând combinat cu importul uraniului de pe pieţele externe şi prelucrarea acestuia în România. Se asigură mai mult confort industriei nucleare, se menţin locuri de muncă, banii se cheltuiesc în ţară.

AGERPRES: Care este punctul dumneavoastră de vedere cu privire la proiectul noii strategii energetice? Ce observaţii aveţi la rapoartele lansate în dezbatere publică?

Teodor Chirica: Reluarea strategiei energetice după o pauză de circa un an este o mare realizare a actualului ministru al Energiei, aşteptările industriei şi opiniei publice fiind foarte mari. Privind rapoartele, remarc cu satisfacţie faptul că acestea nu reprezintă, în acest stadiu, angajamentul strategic al Ministerului Energiei. Să mă explic. În opinia ROMATOM, există o oarecare ruptură între reflectarea sectorului nuclear şi contextul general, remarcând unele informaţii care pot duce la concluzii greşite şi pe care nu-mi amintesc să se fi discutat cel puţin la sesiunea de consultări la care am luat parte.

AGERPRES: Cum ar fi?

Teodor Chirica: La capitolul consum şi mixul de energie electrică, la partea generală a capitolului, energia nucleară, inclusiv uraniul ca resursă, nu este menţionată la aspectele pozitive, spre exemplu la punctul legat de securitatea energetică şi la reducerea emisiilor de dioxid de carbon. Or acest rol este pe deplin recunoscut de Comisia Europeană, atât de ‘Strategia europeană a securităţii energetice’, cât şi de ‘Programul nuclear cu caracter informativ’, în condiţiile în care Comisia pare a nu fi o mare susţinătoare a energiei nucleare, citând ‘Ţinând cont de faptul că este o tehnologie cu emisii reduse de carbon şi că aduce o contribuţie semnificativă la asigurarea securităţii aprovizionării şi a diversificării, este de aşteptat că energia nucleară să rămână o componentă importantă a mixului energetic al UE în orizontul anului 2050’.

Totodată, la capitolul rolul statului, unde se vorbeşte de schemele de sprijin, nu sunt evocate părţile contrare ale acestora, referindu-mă la taxările care afectează performanţa şi competitivitatea acestuia. Mă refer aici la taxa pe apă uzinată, care se regăseşte la partea dedicată Hidroelectrica, dar se uită că sectorul nuclear plăteşte o taxă substanţială pentru cei 80-100 de metri cubi pe secundă cu care se răcesc condensatoarele turbinelor unităţilor 1 şi 2. Mai este taxarea clădirilor nerezidenţiale, prin care noul Cod fiscal taxează toată industria românească. M-am documentat şi se pare că nu este o directiva europeană sau o practică europeană, ceea ce înseamnă că industria românească este afectată în competitivitatea ei dacă se pun nişte taxe suplimentare. Suedia a avut o asemenea taxă, afectând dramatic sectoarele hidro şi nuclear, taxă ridicată recent, cu efecte benefice asupra investiţiilor în sectoarele respective .

La subcapitolul energie nucleară mai sunt câteva exemple de ‘folclor urban’, cum îmi place să le caracterizez, care din păcate se perpetuează, spre exemplu se spune că tehnologia nucleară are riscuri asociate semnificative. Această calificare nu este fundamentată, bazându-se pe aspecte emoţionale, mediatizate şi nu de la realitatea că în industria nucleară, precum şi în cea aviatică de la care noi am învăţat foarte multe, riscurile sunt ţinute sub control printr-o cultură de securitate specifică şi un sistem adecvat de reglementare, autorizare şi monitorizare. Practic, se pune un semn de întrebare pe cota de 27% cât reprezintă nuclearul în Europa, pe autorizaţiile de funcţionare date de CNCAN, autorizaţiile de mediu date de Ministerul Mediului, pe opinia Comisiei Europene din 2010 referitoare la unităţile 3 şi 4, chiar şi pe profesionalismul pieţelor internaţionale de asigurări nucleare, implicate inclusiv în preluarea riscurilor de la centrală nucleară de la Cernavodă. Ştiţi bine că un asigurător, când simte un risc semnificativ, nu se implică, putând confirma faptul că, în calitate de fost risk manager al Nuclearelectrica până în 2004-2005, cea mai profitabilă piaţă de asigurări din lume este cea a asigurărilor nucleare. Chiar şi în minuta Sesiunii Grupului de Lucru 1 – Energie electrică din 9-10 martie 2016 menţionează că ‘acest segment (nuclear) îndeplineşte criteriile de securitate, de mediu’.

De asemenea, comentariile cu privire la extinderea duratei de viaţă a Unităţii 1 ridică un semn de întrebare, apreciindu-se prin generalizare că ‘la reactoarele CANDU din Canada proiectele (de extindere a duratei de viaţă) au întâmpinat dificultăţi complexe’. Haideţi să spunem lucrurilor pe nume: într-adevăr, primele proiecte de extindere a duratei de viaţă au avut probleme, depăşind bugetul şi termenele planificate, dar ultimele proiecte mari de acest gen pentru centrale de tip CANDU, din Coreea de Sud şi Canada sau cel în derulare din Argentina sunt exemple de modernizări realizate la timp şi în buget, fiind pregătite cu suficient timp înainte pentru a se evita derapajele întâlnite la proiectele mai vechi de acest fel. Sunt suficiente argumente pentru a aprecia că pentru proiectul din România există suficientă experienţă pentru a se realiza la timp şi în buget, fiind convins că Nuclearelectrica a alocat deja resursele necesare, inclusiv cele umane, pentru ca acest proiect să înceapă şi să se finalizeze în condiţii optime. Este foarte important ca acest program să fie riguros şi din timp planificat, beneficiind de experienţă proiectelor în derulare, cum este acum cel din Argentina.

AGERPRES: Când ar trebui să înceapă proiectul de retehnologizare a unităţii 1?

Teodor Chirica: Din declaraţiile Nuclearelectrica am înţeles că lucrările efective ar trebui să înceapă în intervalul 2023-2025, unitatea urmând să fie scoasă din producţie pentru circa un an şi jumătate. Din practica centralelor CANDU, costul ar fi de 1-1,2 miliarde de euro, dar se dublează durata de viaţă a unităţii respective, cu circa 40-50% din costul unei unităţi noi. Costurile se pot optimiza, realizând unele lucrări mai mari în opriri planificate care preced realizarea lucrărilor majore. Pregătirea proiectului trebuie să înceapă cu mult timp înainte, pentru a avea analizele-suport pentru autorizarea lucrărilor, contractarea acestora, pregătirea şantierului, mobilizarea forţei de muncă, comandarea componentelor cu ciclu lung de fabricaţie, executarea efectivă a lucrărilor şi repunerea instalaţiei în funcţiune.

AGERPRES: Practic, ce presupune această retehnologizare?

Teodor Chirica: Vor fi înlocuite în principal echipamentele din zona activă a reactorului, cum sunt canale de combustibili (tuburi din Zirconiu-Niobiu), care au o durată de viaţă estimată la 30 de ani pentru un factor de încărcare a reactorului de 80%. Cernavodă, mergând cu un factor de încărcare în jur de 90%, apare o oarecare reducere a acestei durate de viaţă. Nu sunt implicat în acest proiect, dar probabil vor fi unele intervenţii la generatorii de abur, turbină etc. Din experienţa altor centrale nucleare, s-au înlocuit generatori de abur sau s-a crescut puterea turbinei prin modificări ale paletajului, în special la corpul de joasă presiune, câştigându-se 5-10% din puterea nominală.

AGERPRES: Să ne întoarcem la strategie. Ce observaţii mai aveţi în ceea ce priveşte proiectul de strategie energetică, aflat la faza rapoartelor?

Teodor Chirica: Se vorbeşte foarte puţin despre resursa umană. Până la urmă, statul are obligaţii privind pregătirea generală şi de specialitate a resursei umane. Un exemplu este Marea Britanie, care are un proiect uriaş de dezvoltare a infrastructurii, din care energia nucleară este doar o parte, Guvernul investind 80 de milioane de lire sterline ca să înfiinţeze cinci colegii profesionale care să formeze specialişti pentru dezvoltarea acestei infrastructuri .

Industria are rolul ei în acest proces, în specializarea strictă a personalului, văzând recent cum CEZ a deschis, cu succes, şcoli profesionale specializate care să-i susţină operaţiunile din România. În sistemul energetic din România ne confruntăm cu o forţă de muncă îmbătrânită, există problema transferului de knowledge, mai pe româneşte transferul informaţiei şi cunoştinţelor de la generaţia vârstnică la generaţia tânără. Altfel, dacă se produce un hiatus, implicaţiile vor fi deosebit de mari la nivelul industriei. În sectorul nuclear, formarea specialiştilor care să continue în sectorul de producţie este o treabă complexă, de durată şi care se face cu foarte multă atenţie.

De asemenea, nu am văzut nicăieri tratată cercetarea-dezvoltarea. Nu poţi să faci o strategie până în 2030, cu bătaie până în 2050, şi să nu spui o vorbă despre cercetarea în general în energetică şi în special în sectorul nuclear, unde instituţiile de cercetare sunt deţinute de stat. Desigur că aici avem aşteptări, având în vedere întâlnirea recentă a domnului ministru al Energiei cu entităţile de cercetare, de stat sau private din domeniul energetic.

AGERPRES: Mai există problema plecării în alte ţări a specialiştilor români din sectorul nuclear?

Teodor Chirica: Este un subiect delicat, care mă îngrijorează. Lucrătorul într-o centrală nucleară, în cazul nostru de tip CANDU, este ca pilotul de pe Boeing 737, care se duce pe alt Boeing 737, cu aceleaşi comenzi, aceeaşi limbă de lucru şi aceleaşi rutine. După finalizarea Unităţii 2, specialiştii români au lucrat sau lucrează pe mai toate şantierele nucleare din lume, din Finlanda, Slovacia, Coreea de Sud, China sau Emirate. Aceştia provin atât din zona de construcţie, cât şi din cea de punere în funcţiune şi exploatare, Unitatea 2 de la Cernavodă fiind una dintre ultimele puse în funcţiune în lume în ultimii opt-zece ani. De exemplu, există acum un grup de 60-70 de români care lucrează la proiectul centralei Barakah din Emirate, mulţi fiind prieteni şi cunoscuţi, din care unul este manager de punere în funcţiune. Există tot timpul această tentaţie, aşa că trebuie să creezi condiţii să-i faci să rămână, inclusiv realizarea Unităţilor 3 şi 4 sau retehnologizarea Unităţii 1, care pot aduce înapoi o bună parte a celor plecaţi. Atitudinea că nu sunt probleme cu cei care pleacă, se găsesc alţii pe piaţă, este distructivă, poate merge la alte meserii, pe care le respect, dar nu se compară că efort şi cerinţe de pregătire cu industria nucleară.

AGERPRES: Cât vor costă în final reactoarele 3 şi 4?

Teodor Chirica: Mi-e greu să spun. Eu n-am încredere în cifrele care se vehiculează.

AGERPRES: 6,5 miliarde de euro este mult sau puţin?

Teodor Chirica: Mi se pare mult şi cred că este loc de îmbunătăţire. Mai mult nu pot să comentez, decât că un parteneriat românesc cu investitori chinezi, care au experienţă curentă a construcţiei şi punerii în funcţiune a numeroase centrale nucleare în China, poate să contribuie la o reducere a costului centralei. Având în vedere reputaţia chinezilor de buni negociatori, este posibil să se obţină preţul corect pentru contractul de inginerie, procurare şi construcţie a Unităţilor 3 şi 4 de la Cernavodă, având în vedere şi interesul investitorilor de a avea un proiect eficient economic.

Referitor la prezenţa chinezească, trebuie să fac o precizare: în diverse medii se vorbeşte de o centrală de tip chinezesc. În primul rând, reactoarele fabricate în China s-au dezvoltat pe baza licenţelor cumpărate de la francezi şi de la americani, fiind convins că indicatorii de calitate şi securitate nucleară sunt respectaţi. Dar la Cernavodă avem un amplasament în vecinătate cu două unităţi în funcţiune cu apă grea, de tip CANDU, sunt realizate structuri civile în arhitectura specifică CANDU şi avem apă grea, care este un activ foarte important care trebuie utilizat. O jumătate de miliard apa grea, altă jumătate de miliard structurile existente, deci un miliard care s-ar pierde dacă am discuta despre altceva decât o centrală de tip CANDU.

AGERPRES: Dar s-a pus problema să se treacă pe o altă tehnologie?

Teodor Chirica: Au fost idei fanteziste imediat după 1990, când diverşi aşa zişi oameni de afaceri voiau să ne vândă ‘castele din Spania sau Austria’, fiind vorba de centrale nucleare neterminate şi abandonate. Nu se pune problema altei tehnologii, subliniind că la Cernavodă se va continuă cu tehnologia CANDU 6, iar motivele le-am enunţat. Mai este bine de ştiut că industria canadiană deţine drepturi exclusive de la statul canadian asupra acestei tehnologii, deci este greu să-ţi imaginezi că cel puţin partea de inginerie pe partea reactorului nuclear o poate face altcineva decât această industrie. Alţi furnizori, cum ar fi cei din China, ar putea contribui la partea auxiliară a părţii nucleare sau la partea clasică. În China sunt trei mari fabrici de turbine, se are în vedere şi participarea industriei nucleare din România, dar toate aceste aspecte se vor definitiva de către noua companie de proiect, cu respectarea legislaţiei naţionale şi comunitare.

AGERPRES: Ce procent din echipamentele care vor fi utilizate la reactoarele 3 şi 4 se pot produce şi în România?

Teodor Chirica: ROMATOM a făcut estimări într-un studiu din anul 2013 şi s-a identificat că s-ar putea realiza cam 35-40% din valoarea estimată a contractului de finalizare a proiectului Unităţilor 3 şi 4, fără a include apa grea şi combustibilul nuclear. S-a evaluat capabilitatea a o serie de companii înregistrate în România, membre sau ne-membre ROMATOM, dar sunt situaţii când 2-3 firme pot realiza aceleaşi lucrări şi activităţi, estimând că procentul de mai sus se poate reduce. Cert este că în Strategia aprobată de Guvern în 2014 pentru unităţile 3 şi 4 de la Cernavodă şi în documentul de cerere de ofertă prin care s-a făcut selecţia investitorilor se vorbeşte de o participare a industriei locale de 30%, dar nu mai puţin de 20% pe criterii competitive, selecţia făcându-se pe procedurile şi reglementările naţionale şi comunitare. Statul nu poate interveni direct în proces, impunând în mod expres o cotă de participare a industriei locale.

Nici în Marea Britanie statul nu intervine direct, însă intervine foarte mult în susţinerea industriei britanice, fapt declarat public de către decidenţii britanici. Chiar la un moment dat, Asociaţia Industriei Nucleare din Marea Britanie, echivalentul ROMATOM pentru industria britanică, vorbea despre o participare de 50-60% a industriei locale la proiectul de la Hinkley Point, făcându-i nefericiţi pe investitorii francezi şi pe chinezi, care şi ei vor o participaţie semnificativă la acest proiect.

AGERPRES: Se vorbeşte mult de ajutoarele de stat care vor fi date pentru susţinerea investiţiei la reactoarele 3 şi 4.

Teodor Chirica: Revenind la rapoartele privind strategia energetică, nu se vorbeşte de un lucru, care este o realitate în toată lumea, nu numai în Europa: market failure sau, pe româneşte, eşecul pieţei energiei electrice. Această înseamnă că, fără mecanisme suport, nu se poate face nicio investiţie în energetică, în niciun domeniu. Nu poţi face o hidrocentrală de mărimea celei de la Vidraru, nu poţi face o centrală nucleară, nu poţi face o centrală termo modernă, cu sisteme de reducere a emisiilor. Nici regenerabilele nu s-au făcut şi nu se fac fără mecanisme-suport. Marea Britanie a recunoscut eşecul pieţei şi şi-a fundamentat solicitarea făcută Comisiei Europene pentru ajutor de stat permis pe acest concept, pentru noul său proiect nuclear, solicitare aprobată de Comisie.

AGERPRES: Ce înseamnă eşecul pieţei?

Teodor Chirica: Simplu, înseamnă că preţul la care se vinde energia astăzi nu ne permitem să acumulăm, respectiv să planificăm resursele pentru a face noi investiţii viabile.

AGERPRES: Deci statul va trebui să contribuie la orice fel de investiţie de energie se va face în România?

Teodor Chirica: Statul va trebui să asigure mecanismele suport necesare atingerii ţintelor de mediu şi securitate energetică, la fel că în cazul certificatelor verzi, de altfel tot un mecanism suport. Cine plăteşte în final certificatele verzi? Consumatorul. Tot aşa şi cu mecanismele suport, mai evoluate decât certificatele verzi. Însă lipsa de investiţii, cu precădere în tehnologii cu emisii reduse de carbon, conduce la o situaţie care se agravează şi afectează toată Europa şi va crea o mare problemă atât de securitate energetică, cât şi de atingere a ţintelor de emisii. Important este a se asigura elementul de suportabilitate pentru consumator.

Este trist că unele ONG-uri de mediu clamează impactul costurilor noilor unităţi de la Cernavodă asupra consumatorului, dar se fac că uită impactul semnificativ al industriei regenerabilelor.

AGERPRES: Cum de s-a ajuns ca nicio investiţie să nu poată fi realizată fără ajutorul statului?

Teodor Chirica: Modelul de piaţă a energiei este cel indus de britanici acum 30 de ani şi a fost o decizie foarte bună în condiţiile post-privatizării sistemului energetic britanic. Pentru a putea să aibă un control după privatizarea marilor companii britanice, s-a încurajat piaţa concurenţială, iar regulă jocului a făcut-o statul. Modelul a fost mai mult sau mai puţin copiat de statele europene şi s-a ajuns foarte jos cu preţurile, ceea ce este un lucru foarte bun pentru consumatori, dar până unde se poate merge? Aceeaşi situaţie este şi în sectorul de petrol şi gaze, la fel este şi la uraniu, nu numai la energia electrică, afectând investiţiile, iar în anumite cazuri operarea instalaţiilor, poate chiar securitatea acestora. Toţi suntem consumatori şi vrem să cumpărăm energie ieftină, dar la un moment dat asta nu se mai poate. Aerul curat şi securitatea energetică ne costă. Totul este ca preţul plătit să fie suportabil.

AGERPRES: Deci, practic, tocmai pentru că statele au intervenit în trecut pentru a ţine preţurile jos, acum trebuie să intervină din nou să sprijine noile investiţii?

Teodor Chirica: Corect. Sigur că aici trebuie făcute analize serioase, pentru că va fi un impact în industrie, în momentul în care creşti preţurile, un impact pe nivelul de trăi al cetăţeanului, fie român, fie european. Decizia este dramatică, dar s-a ajuns prea departe. Politic poate subiectul se rostogoleşte de la un guvern la altul, dar va răbufni la un moment dat. Nepregătirea din timp a unei decizii poate genera la momentul respectiv grave consecinţe pe plan economic şi social.

Dacă îmi permiteţi, voi face o comparaţie, sper să nu fie nefericită, cu piaţă taxiurilor din Bucureşti, unde este o supraofertă şi preţuri extrem de convenabile. Se întreabă cineva cât de sigure mai sunt aceste taxiuri, cât se investeşte în întreţinere şi piese de schimb? Nu mi-aş dori să-mi pun aceste întrebări în privinţa industriei energetice, în întregul ei, adică electricitate, petrol şi gaze cu tot lanţul lor de centrale electrice, rafinării, transport şi distribuţie etc.

Mult discutata taxă pe carbon, unele surse vorbesc de 30 de euro pe tona de carbon pentru o reducere cu 15% a emisiilor de carbon în Europa, va arunca în sus preţul energiei pe piaţă, făcând loc mai uşor, în mod natural combinaţiei nuclear-regenerabile, în opinia mea cu reduceri semnificative ale impactului eventualelor mecanisme suport.

Este interesant că o parte a industriei regenerabilelor din România este interesată de mecanismul de sprijin, de tipul Contract prin diferenţa, dezvoltat în Marea Britanie, aplicat atât pentru regenerabile, cât şi pentru viitoarele proiecte nucleare. Acesta este un concept avansat faţă de certificatele verzi utilizate în prezent, având posibilitatea unor ajustări ale preţului energiei în sus sau în jos, în funcţie de evoluţii, eliminând intervenţii ulterioare, uneori brutale cum au fost cele din mai multe ţări din Europa în cazul certificatelor verzi.

Ca exemplu, aplicând abordarea Contractului prin diferenţă, în condiţiile Marii Britanii rezultă următoarele valori pentru preţul de referinţă, vorbim de lire pe MWh: nuclear – 92,5 (proiectul Hinkley Point C), eoliene onshore – 100 (iunie 2013), 95 (decembrie 2013), 90 (2017/2018), hidro – 100, biomasă – 105, mari unităţi fotovoltaice – 120, energie geotermală – 145, eolian în largul marii – 155 (2015/2016), 150 (2016/2017) şi 140 (2017/2018), tehnologii avansate de conversie, cu sau fără cogenerare – 155, energia valurilor şi mareelor – 305.

AGERPRES: Se vorbeşte că proiectul reactoarelor 3 şi 4 ar putea ajunge chiar şi la 10 miliarde de euro.

Teodor Chirica: Nu am ştiinţă despre această estimare. Trebuie să fie o rezonabilitate, iar această cifră este complet nerezonabilă în opinia mea. Sunt un suporter al energiei nucleare ca parte a unui mix energetic echilibrat, dar un proiect nuclear nu trebuie realizat în afară unor limite de rezonabilitate