Interviu cu Nadia Crişan, fost diplomat român la Washington: Ce înseamnă alegerile din SUA pentru România

Nadia Crişan este Senior Vice President, International Government Relations şi Managing Director International Government Relations la compania americană McGuireWoods Consulting, o subsidiară a firmei americane de avocatură McGuireWoods. Crişan este şi Managing Director al McGuireWoods Romania din februarie 2007, când s-a alăturat echipei McGuireWoods şi a ajutat la deschiderea biroului firmei de la Bucureşti.

Înainte de a intra în firmă, Nadia Crişan a fost secretar I în cadrul Ambasadei României la Washington, responsabilă cu promovarea politicilor şi interesele româneşti în faţa Senatului american, cu întărirea relaţiilor cu investitorii americani din România şi articularea perspectivei României legată de securitatea internaţională în faţa a numeroase think tank-uri.

În 2001 a absolvit facultatea „summa cum laude” la Illinois State University, în Political Science, Spanish and International Relations, Science, iar în 2003 un master la The Fletcher School of Law and Diplomacy, Tufts University. A fost membru al consiliului de administraţie şi vicepreşedinte al Camerei de Comerţ Americane din România, precum şi membru al consiliului de administraţie al Ford România.

Nadia Crişan este stabilită în Washington, Statele Unite, însă vizitează frecvent România din plăcere sau pentru afaceri.

Cum e percepută România la Washington

Relațiile noastre politice şi diplomatice cred că sunt la un maxim istoric pe care eu l-am văzut, şi asta atât din perspectiva credibilității României la Washington pe componenta securitate, în primul rând, cât şi din cea a serviciilor de informaţii (intelligence services cum le numesc ei). An după an noi am crescut, experienţa mea diplomatică la Washington este chiar într-o perioadă interesantă, 2003-2007, an de aderare la NATO.

Atunci aveam multe de dovedit, ni s-a dat un cec în alb după ce am fost supăraţi şi „însângeraţi” că n-am intrat la Madrid şi n-aveam nicio perspectivă asupra viitorului. George Bush ne-a dat un cec în alb şi a spus „ei sunt în războiul antiterorism împreună cu mine, umăr la umăr, şi vrem să le dăm şansa de a demonstra ceea ce pot”. Lucru important, pentru că în orice aspect al vieţii, fără şansa de a îndeplini o acţiune, indiferent care este ea, niciodată n-o să ştie cel de lângă tine ce poţi face.

Asta s-a întâmplat atunci. La fel şi pe partea de intelligence, am crescut an după an şi acum, în 2016, avem deja o bună experienţă în relaţia cu ei, una mult mai bună decât relaţia cu UE şi mult mai uşor de verificat. În spaţiul NATO dacă România poate să se mândrească cu rezultatele în teatrele de operaţii e mult mai uşor de măsurat. E vorba de credibilitatea militarilor noştri, de calitatea informaţiilor din intelligence care sunt mult mai palpabile decât nişte promisiuni pe infrastructură sau pe un MCV interpretabil sau alte date.

Acum stăm cel mai bine şi din perspectiva înţelegerii noastre destul de profunde a Orientului Mijlociu, dar şi a zonei Africii, unde, ştim foarte bine, Ceauşescu a avut relaţii speciale cu ţările africane şi cunoaştem destul de bine natura şi cultura acelor ţări. Motiv pentru care România este un bun partener şi în eforturile de luptă împotriva ISIL (Stat Islamic, n.r.) care se extinde pe diferite componente şi în Africa. Şi aş spune că acolo suntem în top position. Şi vreau să mă duc puţin mai departe de diplomaţie, adică de Departamentul de Stat, vreau să mă opresc asupra priorităţilor Casei Albe – la momentul acesta prioritatea numărul unu, şi cred că va fi întotdeauna, este securitatea. Securitatea diferă, astăzi, faţă de aderarea noastră la NATO şi de epoca George Bush, când relaţiile cu Rusia erau de cu totul altă natură.

Astăzi avem pericolul Rusia – pericol important – avem un „spill over effect” (efect de revărsare a problemelor, n.r.) de la Ucraina, la care nu vedem absolut nicio îmbunătăţire. Avem pericolul din Turcia, cu abuzurile pe care le vedem cu toţii, şi, de ce nu, avem o supărare a ţărilor din Asia Centrală şi Caucaz, cu care aveam o bună coexistenţă, chiar o bună dezvoltare economică. Ele sunt destul de supărate pe actuala administraţie şi poate pe anumiţi membri NATO, deoarece consideră că sancţiunile împotriva Rusiei au un impact direct şi nefericit asupra lor şi că nu fac decât să antagonizeze „stan-urile”, deci toate ţările din Caucaz şi Asia Centrală. Pe partea de securitate România este un punct cheie. Poate că relaţiile fiind atât de bune de asta avem şi mai puţine vizite oficiale. Nu este un lucru cu care eu personal să mă mândresc, aş vrea să avem vizite, să ni se recunoască această participare şi contribuţie pe care România o are la reuşitele Statelor Unite şi ale Coaliţiei, atât Coaliţia anti-ISIL cât şi eforturile NATO. Deci pe componenta asta stăm foarte bine.

Cum ne văd investitorii şi ce probleme întâmpină

Componenta economică este şi ea bine dezvoltată, pentru că la momentul aderării noastre la NATO nu-i aveam pe Ford în România, nu-i aveam pe Smithfield în România, Honeywell avea o singură fabrică, Timken avea o singură fabrică, Delphi avea o singură fabrică. În toţi aceşti ani nu ştiu de niciun investitor american care să fi plecat. Eu nu-mi amintesc, în afară de Chevron, care de la început a avut o reţinere faţă de capacitatea României de a performa în acest domeniu, de niciun alt investitor care să fi părăsit România.

Cei care au venit, s-au integrat, s-au extins şi au continuat povestea de succes a României. Nu mă refer la schimburile comerciale – schimburile sunt foarte bune, au crescut, mă refer la investiţii. Investiţiile americane directe. Eu cred că au crescut bine, dar nu extraordinar de bine, strict din perspectiva lipsei infrastructurii.

Este inadmisibil ca o ţară ca România, atât de bine dezvoltată şi din perspectiva resurselor naturale, şi din perspectiva oamenilor, a educaţiei, a formării profesionale, să nu aibă leadership an după an, administraţie după administraţie, care să nu-nţeleagă că dacă n-ai infrastructură nici Salvările nu ajung la spital, nici Ford nu-şi poate trimite maşinile sau primi componentele, nici copiii nu pot merge la şcoli, la facultăţi sau ce vrem noi, nici comerţul între cineva de la Tulcea şi cineva de la Cluj nu se poate petrece în bune condiţii. Pentru mine ăsta este un şoc, pentru că am fost în regiune şi ţări precum Serbia – fără nicio legătură nici cu NATO, nici cu UE – care au avut război; deci cum este posibil ca o ţară care a fost bombardată masiv de NATO, nu în urmă cu foarte mult timp, că n-au trecut 50 de ani, să aibă astăzi o infrastructură mai solidă decât noi?

E adevărat că e o ţară mai mică, dar aş vrea să pot măcar să spun că în zona Transilvaniei, sau în zona de sud, măcar zonele astea să fie mai bine dezvoltate. Nu putem să spunem asta. Cred că, pornind de la premiza asta – dacă nu ai infrastructură – simţim o reţinere de maximizare a capacităţii noastre şi a potenţialului. Cred că acolo este foarte mult de lucru.

România prezintă oportunităţi şi investitorii se uită în direcţia noastră. Se uită însă foarte mult la ce semnale transmit investitorii care sunt astăzi în ţară. Respectiv dacă Exxon poate să-şi ducă la bun sfârşit investiţia în materie de resurse minerale, dacă Ford poate să producă în bune condiţii şi fără restricţii la Craiova, dacă Smithfield este un jucător în numele industriei şi împreună cu industria pe partea de agribusiness. Dacă aceste rezultate se văd, între ei există discuţii, nu se întâlnesc doar cu Departamentul de Stat ci şi între ei, şi se întreabă care sunt dificultăţile din România sau oportunităţile.
Ştiu că sunt sunt anumite companii care vor lua decizii în următoarele 3-6 luni, în special din perspectivă comercială, dar şi din cea a evoluţiilor politice. În special de la noi, ce trebuie clarificate, sper eu, cel târziu în luna ianuarie pentru a-şi forma o opinie despre următorii patru ani – sper să fie patru ani, pentru că e important să avem continuitate.

Din perspectiva selecţiei dintre România şi alte ţări cu care suntem în competiţie, pentru că nu mai suntem în etapa în care vin direct în România pentru că au avut ei o experienţă pozitivă la nivel personal în trecut, este chiar o bătălie foarte dură.

După infrastructură, cred că forţa de muncă este principalul motiv de preocupare. Mă refer la polurile industriale – Timişoara, Arad, Cluj, Craiova mai puţin, deocamdată, dar se apropie, nu ştiu la Iaşi care e situaţia. Forţa de muncă în general, şi apoi forţa de muncă calificată. Noi avem mulţi clienţi care în zona Banatului, din păcate, au renunţat la investiţii importante. Într-o vreme venea un investitor şi zicea că vrea să investească 11 milioane, şi discutam despre cum ar trebui să-l ajutăm, să îi dăm ajutor de stat.

Dar am avut şi clienţi care doreau să investească 20 de milioane în extinderea unui business existent, deci aveau nişte cifre la ANAF măsurabile, cât au contribuit şi aşa mai departe. Şi n-au putut să-şi extindă business-ul, pentru că nu era forţă de muncă mobilă. Ei n-au avut răbdare să facem demersuri, deşi administraţia ne-a susţinut, de relocare a unui personal fie disponibilizat sau în curs de disponibilizare. N-am avut această şansă, să-i convingem că se poate face, ei au considerat că România nu are cultural tradiţia ca lucrătorii să se mute dintr-un oraş în altul, mai degrabă se mută în Spania sau în Italia. Şi am pierdut câteva investiţii din acest motiv.

Şi mai important mi se pare să ne gândim la măsurile de extindere a acestor poluri iar autorităţile trebuie să se întrebe de unde vor proveni resursele. Până acum nu am auzit nimic. Sunt şi în America zone unde după criză au fost situaţii de o anumită natură, în oraşe industriale precum Michigan, afectate în 2009, s-au mutat oamenii de exemplu. Companiile încearcă să se promoveze, dar momentan nu au de unde lua angajaţi şi fură unele de la altele. Nu cred că e cel mai sănătos lucru. Aş vrea să văd că iau unele de la altele la nivel de top leadership, asta mi s-ar părea interesant.

Ar trebui ca viitorul guvern să vină cu legislaţia potrivită, în care dacă eşti şomer la – un oraş cu şomaj mare – eşti încurajat să te muţi şi vei primi şi formarea profesională necesară ca să fii competitiv pentru investitorul X. Cred că aici pierdem mult la capitolul investiţii, şi eu personal ştiu clienţi care n-au extins, dar şi potenţiali clienţi care nu au ales România, nu au venit din cauza lipsei de forţă de muncă.

Cum stăm la educaţie

În rest, componenta de educaţie este în continuare puternică, an după an creşte numărul studenţilor români care studiază în Statele Unite, în special pe materiile reale, unde noi suntem foarte buni. Sunt puţin preocupată de faptul că România pierde în capitalul de imagine din perspectiva acestor doctorate, plagiate, cum vreţi să le spuneţi, pentru că, ştiţi ce se întâmplă? Niciun profesor sau decan de la universitate nu stă să se uite dacă la momentul când şi-a scris omul politic X teza era sau nu era aşa legislaţia şi dacă a plagiat sau n-a plagiat. El citeşte un titlu dintr-un articol, sau dintr-un newsletter, şi vede că în România în fiecare zi o comisie spune că X şi-a plagiat teza de doctorat. Eu am câţiva studenţi tineri pe care-i mentorez acum pentru partea de graduate studies pentru master, chiar şi tineri de liceu, şi vă spun că ei sunt chiar mai preocupaţi decât mine. Spun „Nadia, oare nu se va uita lumea în jos la noi pentru că ţara noastră e o ţară de plagiatori?” Înainte ne era frică că venim dintr-o ţară comunistă, şi ne temeam că o să ne trateze prost. După aceea a fost problema cu traficul de oameni, oare n-o să se uite lumea prost la noi? Iar partea asta cu educaţia era un aspect de mândrie naţională. Pentru mine, cât am fost diplomat, şi ulterior, chiar puteam să spun că toţi studenţii erau top, „state of the art”. Şi sunt în continuare, dar, sigur, există această problemă care trebuie rezolvată şi lămurită odată pentru totdeauna, cea cu doctoratele.

Ce se întâmplă după alegerile din SUA şi ce impact ar putea avea asupra relaţiilor cu România

Scenariile sunt foarte diferite. Nu va fi cu siguranţă acelaşi impact asupra noastră dacă va câştiga Donald Trump. E un lucru foarte serios asupra căruia în mod special americanii trebuie să se aplece, pentru că este o chestiune cu impact direct la ei. Dar este o preocupare pentru întreaga Europă, nu doar pentru România – pentru toţi membrii NATO, pentru partenerii comerciali, pentru G8, pentru G20. Probabil mai puţin pentru Rusia care se distrează de minune, bănuiesc, pe fondul acestor alegeri. Cred că toată lumea aşteaptă să se termine această poveste şi să fie reunificată America, pentru că dacă toate aceste sondaje care o dau pe Hillary Clinton drept câştigătoare sunt corecte, America va fi divizată a doua zi după alegeri. Susţinătorii lui Donald Trump nu sunt deloc dispuşi să renunţe din start la candidatul lor, şi probabil că vom vedea un Donald Trump care nu va ieşi din politică. Din contră, va aştepta o nouă oportunitate şi-şi va construi în aceşti patru ani imaginea de oponent şi mare lider care se pregăteşte să revină în patru ani.

Discutăm scenariul în care va câştiga Hillary Clinton, pentru că în cel în care va câştiga Donald Trump nici măcar el nu ştie ce va face. Clinton are informaţii despre România atât din perioada ei de ministru de Externe cât şi din postura de primă doamnă. Cred că pentru noi e important să extindem acest parteneriat strategic – care este, din nou, la limita maximă istorică de până acum. Să-l extindem şi pe componenta cercetare-dezvoltare economică şi pe componenta de aliat strategic (ceea ce înseamnă că suntem mai mult consultaţi pe aspecte cheie, că se pune baza pe România ca lider regional). Cred că România merită poziţia de lider regional prin prisma poziţiei la Marea Neagră. Eu cred că trebuie să fim ridicaţi la nivelul de lider regional la Marea Neagră, din perspectiva promovării valorilor democratice, a celor de piaţă deschisă şi am încredere că printr-o diplomaţie bună, printr-o nouă administraţie credibilă şi eficientă, putem stabili acest raport dacă pe partea cealaltă, la Casa Albă, va fi doamna Clinton preşedinte.

Alegerile Trump-Clinton, la fel cu alegerile Vadim-Iliescu?

Nu cred că e întâmplător acest episod. Atât Partidul Democrat cât şi Partidul Republican au avut pierderi serioase la capitolul lideri noi. Nu am văzut lideri care să energizeze – nu mai avem un Barack Obama, un nou sosit carismatic, un star de Hollywood cum era Reagan (chiar dacă dânsul nu era foarte tânăr) sau astfel de oameni.

Cred că este un test de democraţie şi de reinventare a lor. Ei au un sistem politic foarte bine dezvoltat, ştiţi că ei fac recrutări de la nivelul liceului. Ambele partide se duc şi aleg dintre cei mai buni studenţi din an şi le oferă să se înscrie în partid şi să fie lideri, deci nu e ca în anumite ţări cu democraţii mai noi unde tata e la partid şi mă duc şi eu la partid. Chiar sunt familii unde un părinte e democrat şi altul republican, sau copiii au convingeri împărţite. Au loc dezbateri foarte intense, însă armonioase şi în maxim respect.

Cred că e o provocare pentru societatea americană, care trebuie să îşi redefinească valorile. Este şi un cutremur serios în diversele plăci tectonice ale societăţii, şi cred că nu s-a ales neapărat răul mai mic, nici la democraţi nici la republicani. Cred că a fost o luptă pentru şansele de a câştiga alegerile.

Ameninţarea rusească

România a cumpărat o poliţă de asigurare care se numeşte NATO, într-un moment în care se ştia că pacientul are câteva probleme de sănătate, una mai acută care se numea, din perspectiva Războiului Rece, Rusia. Cred că noi trebuie să ne concentrăm pe reformele interne, pe consolidarea democraţiei, pe funcţionarea birocraţiei, punerea la punct a infrastructurii. Nu cred că ne ajută foarte mult să ne preocupăm dacă Rusia e periculoasă, şi la ce nivel pe o scală de la 1 la 10. Cred că pentru noi, cu cât vom fi o ţară mai puternică intern, în interior, cu atât vom reuşi să obţinem mai mult şi diplomatic – în mod particular în relaţia cu comunitatea transatlantică.

Sigur că ne antrenăm pentru cele mai dificile crize, dar împreună cu aliaţii noştri, nu suntem singuri. Aş dori să văd o continuare a stabilităţii politice din România – cred că, spre exemplu, pentru Dacian Cioloş e o mare mândrie să spună liderilor americani că nu avem partide extremiste cum au celelalte ţări din regiune. Pentru noi consolidarea democraţiei, transparenţa instituţiilor, eliminarea acestor aşa-zise lupte dintre instituţii, dintre palate şi mai degrabă construcţia democraţiei interne ar reprezenta cel mai mare ajutor în faţa unui pericol extern. Nu ne-ar strica să fim mai uniţi.

Ţări dezvoltate pică testul extremismului finanţat de Rusia. Cum rezistă România?

România nu are pericolul ISIL, datorită unor servicii de informaţii foarte bune, nu are imigraţia pe care o are Franţa sau Marea Britanie, nu are dependenţa acestor ţări de resursele naturale ale Rusiei.

Noi avem aceste resurse naturale care nu trebuie distruse, ci din contră – şi când spun distruse nu înseamnă că facem „depletion”, că trebuie extrase imediat, dar ele nu trebuie nici îngheţate. Dacă vrem să avem informaţii despre resursele noastre minerale, trebuie să dăm acces companiilor care au bonitate tehnică şi financiară să ne spună ce rezerve avem. Noi avem un surplus de electricitate, însă avem limitări din perspectiva pieţelor unde putem vinde din cauza infrastructurii – când am spus „infrastructură” nu mă refeream doar la drumuri şi căi ferate, ci şi la cea energetică şi de alte tipuri. Aş dori să văd o dezvoltare serioasă în domeniul energiei din perspectiva acţiunii şi îndeplinirii obligaţiilor pe care le avem, atât faţă de partenerii internaţionali cât şi faţă de companiile care au venit de bună credinţă în România să dezvolte proiecte energetice, inclusiv în domeniul mineritului.

Aş vrea să dispară stigmatul că Roşia Montană este primul şi ultimul caz de minerit. Se poate face minerit curat şi sănătos în România. Este inadmisibil ca o ţară cu rezervele noastre să nu mai aibă minerit funcţional în 2016-2017. Noi avem clienţi în Suedia, în Australia, în Spania, care fac minerit la cel mai înalt standard, şi nu există niciun pericol de mediu, niciun pericol economic, niciun pericol comunitar. Politica de stat trebuie modificată şi adaptată realităţilor de astăzi.

Roşia Montană şi ce s-a întâmplat în trecut cu alte companii care au poluat trebuie depăşită. Venim în 2017, cu un guvern nou, iar eu ca un contribuabil în ţara asta vreau să ştiu care sunt intenţiile lui. Vrea să dezvolte licitaţii pe petrol şi gaze, vrea să facă minerit curat în România?

Scandalurile Microsoft, Bechtel, problemele de imagine ale companiilor americane în România

Legat de Microsoft. Personal n-am fost implicaţi, n-am reprezentat Microsoft, dar eu sunt ferm convinsă, chiar dacă n-am niciun fel de dovadă, că nu acesta este modul de lucru al Microsoft, că nu aceasta a fost politica lor în România. Ştiu că sunt şi alte ţări unde există probleme. Dar uitaţi-vă mai departe de atât. Uitaţi-vă la companii britanice care au probleme în China. Uitaţi-vă la companii franceze care au avut probleme în Orientul Mijlociu. Diavolul e în detaliu. Adaptarea la România o fost problemă. Cum s-au implementat lucrurile a fost o problemă. Înţeleg că domnii care au fost implicaţi în aceste acte de corupţie sunt toţi români. Eu n-am auzit un lider de la Microsoft să fi fost implicat. Că au ştiut, că n-au ştiut, asta numai dânşii ştiu. Dar cu siguranţă politica Microsoft nu este asta, nu astea sunt valorile americane.

În ce priveşte Bechtel, auzeam aseară la televizor, rar mă uit la televizor, la Digi24, că de ce vorbeşte Klemm (ambasadorul SUA în România, n.r.) despre transparenţă, când uite, Bechtel a luat nu ştiu câte miliarde. E atât de trist că n-a fost altcineva la acea emisiune care să fi avut un caz pozitiv. Dacă ne uităm la ce a făcut Bechtel în Kosovo, sau ce a făcut în alte ţări, cred că România e singura poveste tristă a lor, şi pentru ei şi pentru noi, care nu face decât să arunce strict sare şi noroi în ochiul nostru ca potenţial beneficiar – vă spun că a fost o ruşine. În rândul comunităţii americane care a cunoscut acest caz a fost un gust foarte amar. Şi cred că ar fi preferat să nu câştige nimic şi să plece de aici curaţi.

Eu nu ştiu ce înţelegeri, şi ce miniştri, şi ce secretari de stat au modificat şi remodificat şi supramodificat. Şi revin la acea unitate internă de care vorbeam mai devreme – dacă ar fi existat o cooperare între autorităţile locale – noi în perioada respectivă nu aveam pusă la punct nici măcar legislaţia privind exproprierile – situaţia ar fi fost alta. Eu de multe ori m-am întrebat, oare Bechtel ştia în ce s-a băgat, sau a crezut că e ca în Kosovo, unde guvernul, evident susţinut de partea americană, înainte să înceapă proiectul, a schimbat toată legislaţia?

Ţările africane, în Asia – eu am căutat un exemplu similar, şi nu există. Şi credeţi-mă că dacă îi întrebăm în totală transparenţă, ei spun că ar fi vrut ca situaţia asta, care îi deranjează foarte tare, să nu fi existat niciodată.