Interviu Ioan Simion. Povestea Confind: de la reparat Dacii la zeci de milioane de euro din echipamente petroliere, sănătate şi agricultură

Ioan Simion este un antreprenor român din Câmpina. Deţine Confind, o companie producătoare de maşini şi echipamente pentru industria de petrol şi gaze, iar în ultimii ani a băgat o parte din cele aproape 70 de milioane de euro, cât a ajuns să vândă anual (deşi pentru 2017 are aşteptări de doar 40 de milioane de euro), în agricultură şi sănătate, prin Agroserv Confind şi Sanconfind. A lucrat în fabrică, iar în 1991, după Revoluţie, s-a apucat de afaceri, alături de prietenul său Constantin Ene, acum director general al Confind. Prima afacere a fost o hală din tablă ondulată, unde reparau Dacii. Au încercat să facă dopuri din plastic sau să vândă ulei de floarea soarelui, însă au revenit la ce ştiau mai bine: maşini şi echipamente pentru petrol şi gaze. În continuare, povestea lor, spusă cu propriile voci.

Începuturile: reparaţii de Dacii, dopuri din plastic şi ulei de floarea soarelui

Ioan Simion: Pentru că am lucrat cândva în Petrom până în 2003, mi-am făcut o părere foarte proastă despre sindicate, în general. Am fost în consiliile de administraţie la mai multe întreprinderi, şi de fiecare dată am constatat că sindicatele erau cele care, la vremea respectivă, mai ales după ’90, aveau impresia că ce zic ele e foarte bine, şi ce spune administraţia e foarte prost. Am văzut întreprinderi unde erau şapte sindicate. Şapte. Cine să-i pună de acord? Directorul era printre ei, nu ştia pe cine să asculte, în ce parte să adauge, de unde să taie.

Noi am început afacerea asta în 1991. Nu am luat-o pe drumul clasic de a cumpăra de la stat, cu privatizări, cum era atunci, cu „nu ne vindem ţara”, SRL-urile şi restul. Am fost convins că înapoi nu se mai revine, deci ne-am văzut de treabă. Neluând nimic de la stat, a trebuit să o luăm de la zero. Ce înseamnă de la zero? Să faci o firmă nu e greu. Deşi nouă ni s-a părut extrem de greu, fiind la început nu ştiam nimic – ce e sigla, din astea. În afară de economia comunistă învăţată la liceu, noi nu ştiam altceva.

Am mai fost în străinătate înainte de 1990, am văzut ce fac alţii, dar mai mult prin ţări socialiste, care ne lăsau – asta a fost o greşeală majoră a lui nea’ Nicu, că nu ne-a lăsat să mergem să mai învăţăm lucruri.

Noi dacă am luat-o de la zero a trebuit să cumpărăm câte ceva, să construim ce ne trebuie. În primii ani am închiriat o baracă din tablă ondulată, şi am început să reparăm Dacii. Ziceam noi că facem service auto, că ce puteai să faci în anul 1991, nu ştiai nici de-aia, nici de-aia. Ne tot gândeam la afaceri, şi la automate de sucuri, şi la dopuri din plastic injectate cu maşină de injectat, am şi cumpărat maşină, second-hand, ne-am şi chinuit să facem maşină de făcut dopuri, dar când am constatat că maşina românească nu funcţiona cum trebuie şi ba se supraîncălzea, ba nu găseai materie primă, ba nu funcţiona matriţa cum trebuie şi aşa mai departe, ne-am dat seama că e o cale pe care nu mergem bine.

Am ajuns la concluzia acum ani de zile că dacă te bagi în lucruri pe care nu le cunoşti, n-ai nicio şansă să fii performant. Până la urmă tot ajungi să capotezi. Să vinzi ulei de floarea soarelui – a cumpărat Costică (Constantin Ene, director general al Confind, şi omul alături de care Ioan Simion a început antreprenoriatul – n.r.) sute de navete să le vindem la magazinul improvizat nu ştiu pe unde… până la urmă am renunţat.

Constantin Ene: Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată cum se degradează o sticlă de ulei în timp. Ajunge să se depună drojdia. Noi aveam 5.000 de sticle, pe care evident că nu am reuşit să le vindem.

Ioan Simion: Noi am cumpărat o hală existentă de la o firmă care se privatizase – pe vremea aceea nu era faliment, insolvenţă, dar dădea oameni afară, nu mai avea niciun fel de activitate, vindeau tot ce se putea vinde, mai aveau doar pază la poartă şi atât. FPS scotea la vânzare ca activ – noi niciodată nu am cumpărat vreo clădire cu oameni în ea. Era goală. Dar atât de goală, încât bătea vântul, vrăbii, geamuri sparte, ploua prin acoperiş, nicio instalaţie, nicio încălzire, deci numai un schelet practic.

Constantin Ene: Pe noi cel mai mult ne-a încântat hala şi macaraua de-afară.

Fără oameni, ai doar hale. Mese gratis şi condiţii de muncă şi ajutoare la nevoie

Ioan Simion: Noi am fost convinşi dintotdeauna că, de fapt, fără oameni eşti mort. Degeaba ai tu, cumperi, îţi imaginezi – fără oameni n-ai ce să faci. Şi atunci, pentru că noi am lucrat în fabrică, ştim foarte bine ce vrea omul, mai ales de aici din zonă. Şi atunci am zis – să avem curaj, să fim oameni serioşi, ce promitem să ne ţinem de promisiune. Şi atunci, primii sindicalişti – că de la asta am pornit – suntem noi. Ce-mi trebuie mie, de-aş fi eu în locul omului, ce mi-ar trebui? Păi, condiţii din alea, lucruri din alea. De la începutul începutului, ne-am străduit, întâi şi întâi să le asigurăm condiţii decente oamenilor. Pentru că de ei ai nevoie. O hală, cât de luxoasă sau cât de frumoasă, sau cât de dotată ar fi, dacă n-ai oameni, e inutilă.

Tot ce am cumpărat, la toate halele am refăcut acoperişul, geamurile, căile de rulare a podurilor rulante, încălzirea, pardoseala, am spart betonul, am făcut pardoseli noi, retencuite. Am făcut totul cum ai face pentru tine. E mare diferenţă între a lucra pentru stat şi a lucra pentru tine. Niciodată n-am putut să sufăr pe vremea lui Ceauşescu, să vezi strungarul cum lucrează cu micrometrul, şi să nu-şi poată mişca mâna pe micrometru că îngheaţă. Deci, căldură, condiţii de vestiar, condiţii de masă.

Când am reuşit să cumpărăm cantina – că Uzina Mecanică Câmpina s-a privatizat, au cumpărat-o americanii, şi ei au zis că n-au nevoie de mai multe lucruri de acolo, printre care şi cantina, au păstrat doar inima, nucleul de bază al întreprinderii. Am zis că decât să ajungă cantina vreo croitorie, mai bine o luăm noi, şi i-am păstrat destinaţia, că avea multe utilităţi pentru asta. Am refăcut-o, am modernizat-o.

Constantin Ene: Noi dăm masă gratis oamenilor din 1995, dar până în 2002, când am cumpărat cantina, cumpăram mâncarea de la servicii de catering. De atunci ne preparăm totul noi. 

Ioan Simion: Dăm şi masă, şi tichete. Tichetele le decontăm, dar mesele le suportăm din profit, că nu pot fi deduse. Apoi oferim şi ajutoare pentru salariaţi, mai ales când au necazuri. Când a fost o problemă de boală, de înmormântare, de accident, i-am ajutat uneori să plătească taxa pentru copii la facultate. În timp am început să ne uităm la priorităţi – ţi-a luat casa foc, îţi dăm bani şi te ajutăm, dar aşa, dacă vrei să-ţi mai construieşti nu ştiu ce, să îţi renovezi, mai pune şi tu un ban deoparte. Am făcut şi o fundaţie, îi mai ajutăm şi aşa, că fiecare are voie să dea ăia 2% încoace şi încolo. Când ne-am interesat, am descoperit că fiecare dădea banii ba la biserică, ba nu ştiu unde. Şi atunci am zis dar de ce să nu îi dăm într-o fundaţie a noastră? Şi când ai nevoie, tot tu îi iei, că nimeni din firmă nu se atinge de bănuţii ăia, sunt doar pentru ajutor şi atât. Şi sunt multe cereri, prea multe, că sunt prea multe necazuri.

Fluctuaţia personalului la noi este extrem de mică. Acum, de vreun an de zile, a apărut un fel de exod al sudorilor. Avem investitori străini care vin aici şi ne fură oameni. Dar ce pot să fac? E piaţă liberă. Şi atunci ne calificăm singuri, şi sudori, şi tot. Dacă vine şi se califică la mine, atunci calificarea e valabilă doar aici – dacă se duce în altă parte, nu are hârtie. Dar şi aşa, ăla îl pune la teste – dacă se descurcă, la ce îi trebuie hârtie? Eu zic că de la noi e mult dacă pleacă 5% într-un an, dar nu sunt atâţia. Acum avem cam 1.000 de angajaţi. Dar avem şi pe perioadă determinată – iei pe trei luni, şase luni. Dacă el e bun, îl ţii în continuare şi îl angajezi definitiv, dar unii când vezi că au zis că ştiu, şi nu prea ştiu, îl laşi să plece. Dar la noi nu există oameni angajaţi la negru, la gri, totul e legal şi intră în regimul ITM.

Anul 2017 cred că va fi cel mai prost al nostru, ne aşteptăm cam la 40 de milioane de euro. Noi suntem strict legaţi de preţul ţiţeiului, când scade preţul, toţi care produc ţiţei şi gaze în ţara asta scad investiţiile, şi atunci toţi mergem şi ne batem ca nişte chiori prin licitaţii pe nimic, de am ajuns să vindem în pierdere, sau cu un profit brut de 2-3%. În 2018, cred că va fi un an mai bun. 

Investiţiile în sănătate

Am investit şi într-un spital pentru că în toată zona asta, de la Predeal până la Ploieşti, nu există nimic din punct de vedere al sănătăţii. Sigur că există un sistem de sănătate legal, oficial, dar mizerabil. Atât de jos e nivelul, că te scoate din sărite. Am început, acum mulţi ani, cu un cabinet stomatologic, dar numai pentru noi. Pentru că sunt prea mulţi oameni ştirbi, fără dinţi. Tot vorbeam cu ei şi îi vedeam ştirbi şi am zis hai să facem noi un cabinet pentru noi. La început au fost mulţi, apoi în timp s-a stabilizat, şi sub 10% dintre pacienţi sunt salariaţi sau familii ale salariaţilor la cabinet, dar acum e deschis pentru toată lumea. Preţurile lucrărilor nu sunt subvenţionate, dar pentru salariaţi le dăm o reducere faţă de cât costă lucrarea, şi îi lăsăm să plătească în rate timp de un an de zile. Am vrut să fie un cabinet modern, de top. Apoi a urmat spitalul.

Până acum am cheltuit, mă rog, investit în spital – cred că ne apropiem de 100 de milioane de lei, adică peste 20 de milioane de euro. Avem 230 de angajaţi la spital momentan. Toţi medicii sunt full time, iar ideea a fost să oferim servicii cât mai complete, de la analize şi diagnostic, la intervenţii şi tratament până la recuperare.

Confind a crescut, profitul a crescut, cu bune şi rele, ne-am dezvoltat. Dar, uitându-ne la ce se întâmplă în România, unde industria se duce de râpă – nu pot să spun ce a fost şi ce este industria din România, că nu seamănă structura -, noi am intrat în UE ca să fim piaţă de desfacere şi pentru mâncare, pentru alte industrii, dar şi pentru industria constructoare de maşini şi altele. Şi atunci noi ne-am gândit: dacă aşa merg lucrurile, cât o să meargă? Dacă într-o bună zi din motive politice sau alte motive, China, Turcia, tot felul de motive – o multinaţională poate oricând să pună piciorul pe gâtul multor întreprinderi din România – te sufocă cu preţuri, şi atunci ce faci? Ne-am gândit că şansa noastră de uzină constructoare de maşini, este care? Deja 1 Mai, Upetromul, s-a dus. Upet Târgovişte a fost cumpărat de ruşi. Adică toţi concurenţii noştri din România s-au cam dus. Şi-a crescut Confindul ca producător de echipament petrolier. Nu strict de acelaşi fel, că instalaţii de foraj, spre exemplu, nu caută nimeni, e supradotare în lume.

Dacă ăla cade, ăla cade, noi am zis să profităm de conjuctura asta, şi dacă tot avem experienţă în industria de petrol, cum să o folosim, cum să venim în întâmpinarea petroliştilor – ăsta a fost avantajul nostru, am lucrat întotdeauna pentru industria de petrol, pentru petrolişti, şi le-am cunoscut nevoile, necazurile, dorinţele, vorbim şi înainte de ’89, când petroliştilor din România li se dădea ceea ce rămânea de la 1 Mai, rebuturile, ce nu mergea la export. Uzina Mecanică Câmpina făcea pompe pentru petrol, făcea de toate. Ce era mai prost dădea la noi. Restul prin Rusia, Kazahstan ş.a.m.d. Ştiind toate astea, noi am venit şi am abordat şi asimilat şi am făcut ceea ce ştiam că îi trebuie industriei. Şi când se făcea licitaţie, veneam şi câştigam, că ne băteam cu ăia de afară, care veneau cu preţuri mari în comparaţie. Sigur că am avut acest avantaj de a găsi un dram de înţelegere din partea beneficiarului, adică de obicei Petrom. Şi am dezvoltat, treptat-treptat o grămadă de echipament care nu exista.

Noi mergeam la licitaţii, dar nu am lucrat niciodată cu statul. Adică sigur, nu e chiar cum spun eu, dar dacă te gîndeşti puţin – Petromul era pe vremuri, am mai lucrat cu Romgaz – dar am mers la licitaţii. Spre exemplu la Romgaz nu am câştigat niciodată licitaţii până acum 4-5 ani, când a intrat DNA pe fir. De atunci am început să câştigăm.

Oricum, nu cred într-un viitor fără petrol. Cât timp va exista o găleată de petrol în pământul României, se vor bate toţi pe ea. Când am terminat eu facultatea, în 1968, se zicea că mai avem ţiţei pentru 10 ani sau 15 ani. Acum zicem că mai avem pentru 35 de ani. Vreau să spun că zăcămintele – România are vreo 450 de zăcăminte în total – unele mor, dar apar şi altele. Dar petrolul nu are legătură doar cu maşinile – avioane, vapoare, periuţe de dinţi, sunt multe aplicaţii.

Investiţiile în agricultură

De frică să nu ne trezim că dezvoltăm degeaba Confind, apoi apare vreo multinaţională şi ne blochează atât de repede şi de uşor, încât tot ce am muncit se duce de râpă într-un an sau doi din motive politice sau altele.Unde să ducem noi profitul Confindului în ceva care să nu fie neapărat legat sau condiţionat de alţii? Şi am zis agricultură, gândindu-mă că fără mâncare nu poţi face faţă, că eşti român sau altceva, şi sănătate. Că în rest, hârtie, orice altceva, sunt mulţi dincolo care fac deja asta mai bine decât tine şi te pot sufoca instantaneu.

În agricultură, dacă veneam noi cu bani de acasă şi băgam acolo, erai mort din al doilea an, sau din primul, că nu puteai să suporţi. Dar când e profitul Confindului băgat în agricultură sau în sănătate, e totuşi o firmă. Care poate face faţă la diverse şocuri. Ai garanţia că poţi să plăteşti. 

Pe terenurile noastre producem, deocamdată, doar cereale. Le-am vândut ca materie primă. Pasul următor este să ne ocupăm de depozitare şi de prelucrare. Avem un depozit, un siloz de 8.000 de tone la Balş. Avem 242 de hectare comasate. Am încercat să depozităm în primul an vreo 500 de tone, doar aşa, de curiozitate. Le-am ţinut până prin ianuarie, şi al naibii preţ la grâu nu numai că n-a crescut, a scăzut.

Ce am constatat noi este că dacă este vreme bună, producţia e mare, dacă e secetă, e producţie mică, iar preţurile se reglează după asta. Că altul face preţul, nu tu, altul gen Glencore sau ăştia mari. Una peste alta, fermierul, cum am fi noi, nu câştigă prea mult. Dacă produce mult, dă ieftin, dacă dă mai scump, are mai puţină producţie. Spre exemplu, de 4-5 ani de când am deschis ferma, anul 2017 este primul an rentabil la noi.

Intenţia mea nu era să fac grâu şi să-l vând, ci să fac pasul doi, fermă, iar cu grâul să asigur mâncarea pentru animale. Sunt sigur că şi acolo o să ne ciocnim de altele – cui le vinzi? Poate să vină un supermarket să spună nu, preţul este atât! Acolo numai statul român ar putea să facă un cadru mai bun, mai ordonat.

Când am băgat bani în astea, în agricultură şi în sănătate, nu mi-am imaginat că o să fie bine peste noapte, şi o să curgă lapte şi miere de pe urma lor. Dar nici Confindul nu moare peste noapte. Dar mereu punem răul înainte – dar dacă moare? Poate peste 20 de ani, peste 30, sau niciodată.