Lazea, BNR: România îndeplineşte toate condiţiile pentru adoptarea euro, dar există riscuri
În acest context, oficialul BNR susţine că toţi factorii care contribuie la formarea produsului intern brut potenţial sunt în degradare, respectiv capitalul, forţa de muncă şi productivitatea. În opinia sa, pentru redresarea capitalurilor este nevoie de accelerarea absorbţiei fondurilor europene şi de măsuri de stimulare a investiţiilor străine directe, forţa de muncă necesită politici pro-nataliste şi de imigrare eficiente, iar productivitatea nu poate creşte fără o reformă de substanţă în educaţie.
AGERPRES: Cum apreciaţi obiectivul stabilit de autorităţi cu privire la adoptarea euro în 2019?
Valentin Lazea: Este o ţintă ambiţioasă, după cum spune guvernatorul BNR. Dar ceea ce este important de spus este că stăm bine la criteriile nominale, dar stăm prost la criteriile structurale sau reale: energointensivitatea crescută, productivitatea scăzută, educaţia slabă, neconsolidarea terenurilor agricole. Întrebarea este cât de repede se poate apuca un guvern, oricare al fi el, să rezolve toată această listă lungă de probleme structurale.
AGERPRES: Istoria recentă ce ne spune referitor la acest aspect?
Valentin Lazea: Istoria recentă ne spune că atunci când a existat un obiectiv major, precum acela dintre 2000 şi 2007, de aderare la Uniunea Europeană, la care toată clasa politică a subscris, fără ca guvernele să se atace la fiecare colţ de stradă pentru măsurile luate, s-a putut. Sigur că nu complet, nu perfect, dar s-a putut. Istoria ne spune şi albe şi negre, depinde ce vrem să luăm din această istorie
AGERPRES: Cum ar trebui să interpretăm semnalele venite din economie după prima jumătate a anului?
Valentin Lazea: Din punct de vedere macroeconomic, România stă chiar foarte bine, nu este o exagerare să spunem acest lucru pentru că iată, în luna iunie, pentru prima dată îndeplinim toate cele cinci criterii de la Maastricht, inclusiv cel referitor la inflaţie şi, totodată, dacă ne uităm la tabloul de bord, cel cu cei 11 indicatori separaţi de criteriile de la Maastrich, remarcăm că România îndeplineşte 10 din cei 11, ceea ce este mai bine nu doar decât Cehia, Polonia, Ungaria şi alte ţări central europene ci e mai bine chiar decât Suedia, şi e mai bine chiar decât Lituania care, de la 1 ianuarie 2015, va intra în zona euro. Indicatorul pe care nu îl îndeplinim nici noi, dar nicio altă ţară din zonă, este cel referitor la poziţia investiţională externă netă care, de fapt, este suma deficitelor de cont curent acumulate în timp şi care la noi este de circa 60% din PIB. Pragul pus de cei care au stabilit tabloul de bord este de 35% din PIB. Cu alte cuvinte, deficitele de cont curent cumulate în timp să nu depăşească minus 35% din PIB, ori asta este imposibil nu numai pentru noi ci şi pentru cehi şi pentru unguri şi pentru alte ţări în tranziţie, pentru că deficite de cont curent vor mai fi. Asta înseamnă că o ţară din această zonă a lumii are nevoie să importe mai mult decât exportă, cel puţin în primii ani până îşi pune economia pe picioare şi stocul acestei diferenţe negative, de importuri mai mari decât exporturi, adunate în timp, depăşeşte 35% din PIB pentru oricare ţară. Acea ţintă, de 35%, a fost mult prea ambiţioasă pentru oricare ţară. Dar, lăsând la o parte acest indicator, la toţi ceilalţi suntem înăuntrul criteriilor şi mai bine decât Suedia, Lituania, şi ţările central europene.
AGERPRES: Care sunt riscurile care trebuie evitate astfel încât indicatorii macro să nu se deterioreze?
Valentin Lazea: Riscurile nu sunt pentru viitorul imediat, unu – doi ani, ci sunt pentru perioada mai îndelungată, pe termen mediu şi lung, şi aceste riscuri derivă din faptul că ingredientele, factorii care intră în alcătuirea produsului intern brut potenţial, sunt în deteriorare. Cele trei ingrediente care compun PIB-ul potenţial sunt următoarele: capitalul, forţa de muncă şi productivitatea. Să le luăm pe rând şi să vedem care sunt problemele cu fiecare.
Capitalul care a intrat sub forma investiţiilor străine directe în ultimii cinci ani, adică în perioada 2009 – 2013 este mult mai mic decât capitalul care a intrat în 2004 – 2008. Dacă investiţiile străine în perioada 2004 – 2008 au fost, în medie, de 7,3 miliarde de euro anual, în perioada 2009 – 2013 au fost, în medie, de 2,5 miliarde de euro pe an. Cu alte cuvine, cu aproape 5 miliarde de euro pe an mai puţin, sau, cumulat pe cinci ani, cu 25 de miliarde de euro mai puţin şi asta nu se va corija prea repede, deoarece apetitul străinătăţii pentru a investi în economii emergente ca România este scăzut. Ar fi putut să compenseze această lipsă de 5 miliarde de euro pe an o absorbţie perfectă, sau măcar mai bună, a fondurilor europene, dar vedem că nu este cazul.
Al doilea factor, forţa de muncă, este în scădere accentuată. Puţină lume a remarcat că generaţiile născute între 1986 şi 1990, care au împlinit 18 ani şi au intrat în câmpul muncii exact în perioada despre care vorbeam, 2004 – 2008, erau, în medie, 360.000 de nou născuţi pe an. În perioada 1991 – 1995 generaţiile de nou născuţi au fost de 250.000 în medie, pe an. Aceştia au intrat în câmpul muncii în 2009 – 2013. Aşadar iată o pierdere de 110.000 nou intraţi în câmpul muncii în fiecare din aceşti ani, deci jumătate de milion din cei cinci ani cumulaţi, numai din natalitate, ca să nu mai vorbim de emigraţie şi aşa mai departe.
Să ne ducem la factorul al treilea – productivitate. Aceasta este foarte mult influenţată de nivelul de educaţie. România are următoarea structură educaţională: doar 14% din forţa de muncă are studii superioare, 41% are studii medii şi 45% din forţa de muncă are studii de bază, sub medii, adică şcoala generală. Prin urmare, e clar că nu ne putem aştepta la o productivitate formidabilă cu această distribuţie. Mai mult decât atât: performanţele şcolii româneşti sunt din ce în ce mai proaste, nu mai bune. La testul PISA din 2012 (nr. – realizat de OECD), din 65 de ţări intervievate, România s-a situat pe locul 45 la matematică, 49 la ştiinţe şi pe locul 50 la citire şi înţelegere. Ceea ce înseamnă că oamenii în ţara asta nici măcar nu înţeleg despre ce se vorbeşte în propoziţie, ceea ce este de-a dreptul dramatic. Fapt pentru care trebuie să mulţumim televiziunilor private şi altor ‘surse de educaţie’. Deci productivitatea este strâns legată de aceste elemente.
AGERPRES: Acestea sunt problemele cu factorii care alcătuiesc PIB-ul. Care sunt soluţiile?
Valentin Lazea: În ceea ce priveşte capitalul, soluţia ar fi absorbţia mai bună a fondurilor europene, crearea unui mediu, din nou, mai atractiv pentru investitorii străini ceea ce înseamnă infrastructură, funcţionarea juridicului, predictibilitate financiară şi fiscală, şi aşa mai departe. Dar, nu în ultimul rând şi foarte important, o întărire a pieţei de capital. Este foarte important ca Bursa de Valori Bucureşti să avanseze de la stadiul actual de piaţă de frontieră la stadiul de piaţă emergentă. Pentru că, în momentul în care acest lucru se va întâmpla, toate fondurile de investiţii din lume vor fi obligate să includă România în portofoliu şi asta va însemna, după unele estimări, o creştere cam de 10 ori a volumului tranzacţiilor pe bursa românească. O modalitate de a atrage capital este exact înlăturarea celor opt bariere sistemice care au fost identificate de conducerea Bursei. Se pare că acestea au fost prezentate ministerelor, în special Ministrului Finanţelor, al Justiţiei şi ASF şi acolo, din câte înţeleg, au primit un tratament destul de favorabil, dar, după părerea mea, destul de încet, pentru că problema trenează de vreo cinci luni.
La forţa de muncă, pentru a rezolva problema diminuării contingentului, este vorba de politici pro-nataliste, adică să fie plătite mamele sau taţii care stau în concediu post natal, plus o politică a migraţiei inteligentă, să ne hotărâm când şi de unde luăm forţă de muncă (din Asia, din Republica Moldova, de ce nu chiar din Europa de Vest) care să muncească în România. O altă soluţie la care vreau să mă opresc este prelungirea benevolă, după 65 de ani, a vârstei până la care oamenii să rămână în câmpul muncii. Repet, pentru cei care pot şi vor să rămână în câmpul muncii: medici, profesori, dar şi meseriaşi – croitori, pentru că nu mai avem croitori. Şi pentru acest aspect este nevoie de o legislaţie specială.
În cazul celui de-al treilea factor, productivitatea, totul ţine de şcoală şi de reforma sistemului de educaţie. Şi una dintre soluţii, care după mine ar trebui să fie avute în vedere, este ca industria meditaţiilor, în şcoala generală şi în licee, să fie înlocuită cu ore post-clasă, în care toţi elevii, nu doar cei care au bani, să stea cu profesorii şi să îşi rezolve ce nu au înţeles la clasă, iar părinţii acestora să accepte să dea şcolii banii pe care îi plătesc pe meditaţii private, astfel încât copiii lor să vină acasă cu lecţiile făcute, aşa cum se întâmplă în Finlanda, în ţările nordice, acolo unde învăţământul este pus la punct. Cu ajutorul unor profesori mai luminaţi şi cu ajutorul unui minister al educaţiei cu o viziune pe termen mai lung, aceasta ar putea fi o soluţie. Altă soluţie ar fi o politică pozitivă de discriminare pentru absolvenţii de liceu din mediul rural cărora să li se garanteze un număr de locuri la universităţile de stat cu condiţia ca aceştia să se întoarcă şi să profeseze la ţară, şi altele asemenea. Sunt multe lucruri care se pot face în domeniul învăţământului, totul este să existe voinţă în acest sens.
AGERPRES: În privinţa învăţământului mai există şi problema finanţării. Aceasta cum se rezolvă?
Valentin Lazea: Dacă ne uităm strict la cât cheltuie statul, 4% sau sub 4% din PIB, pare insuficient, dar dacă ne uităm la cât cheltuie statul împreună cu părinţii, care mai dau cam 1% din PIB, şi dacă părinţii ar putea fi convinşi să dea acei bani nu sub formă de meditaţii private ci, hai să îi zicem, meditaţie publică, atunci s-ar duce procentul spre 5% din PIB. Soluţiile despre care vorbesc eu nu presupun neapărat un efort suplimentat din partea statului ci un efort de inventivitate şi de soluţii creative. Pentru că ştiu că statul nu o să prea poată să aibă bani în plus, în perioada următoare.
AGERPRES: Indicatorii macro arată bine, dar veniturile populaţiei rămân reduse. Cum se explică această situaţie?
Valentin Lazea: Cât timp vom avea o populaţie cu structura educaţională de care am vorbit, nici nu ne putem compara cu salariile din Vestul Europei. Pentru că firmele vor plăti în funcţie de productivitate. Acesta este adevărul trist pe care nimeni nu vrea să îl recunoască. Deci cheia creşterilor salariale este în educaţie. Câţi dintre tinerii care astăzi termină liceul ştiu despre acest lucru? Pentru că ei sunt fericiţi a doua zi după ce nu au luat BAC-ul să se ducă să se înscrie la şomaj să devină asistaţi social. Din chiar prima zi a vieţii lor active, ei devin asistaţi social. Tot modelul pe care societatea îl promovează, ba chiar îl şi legiferează, pentru că la 18 ani devii eligibil pentru a fi asistat social este acesta: ‘nu vă impacientaţi prea mult cu învăţătura pentru că există alte căi mai uşoare de a face rost bani şi, la 18 ani, dacă nu reuşiţi pe calea învăţăturii o să primiţi nişte bănuţi şi vedeţi apoi cum vă mai descurcaţi’. Aşadar, până nu rezolvăm motivaţia, încât fiecare să simtă că îi arde pământul sub picioare dacă nu învaţă şi că numai aşa va putea să câştige salarii, despre ce vorbim în ţara asta, despre ce creşteri salariale şi pretenţii de a avea mai mulţi bani?
În rest, România urmează, la o distanţă de 5 – 6 ani, calea pe care au urmat-o Polonia, Cehia, Ungaria, adică au devenit atelierul de fabricaţie al Germaniei, Austriei şi al altor ţări vest europene. Ceea ce face parte din normalitatea lucrurilor. Pe măsură ce vom evolua şi tehnologic şi din punct de vedere al educaţiei, se va muta lanţul acesta de producţie înspre Turcia, Asia şi aşa mai departe şi ramuri din ce în ce mai bine plătite vor veni aici. Numai că noi astăzi, cum spuneam, suntem la 5 – 6 ani în urma ţărilor central europene şi urmăm acest drum. Dacă, însă, nu facem aceste eforturi pe calea educaţiei, adică să bagi în mintea celor de 18 ani că prin învăţătură vor câştiga bani şi nu prin şmecherie, până atunci nici de acest lanţ de le Est la Vest nu putem fi siguri.
AGERPRES: Ce părere aveţi despre faptul că există instituţii de învăţământ superior care permit înscrierea absolvenţilor de liceu fără diplomă de bacalaureat, cu condiţia să o obţină până la finalizarea studiilor?
Valentin Lazea: Este, din nou, o formă de depreciere a învăţământului. Prin urmare, deprecierea educaţiei are loc la toate nivelurile. De la acest exemplu până la doctoratele care se iau cu mită şi aşa mai departe. Elevii sau studenţii văd că totul este doar un talcioc la care se tranzacţionează diplome, şi, în esenţă, ceea ce înveţi nu are niciun rost, face parte din acelaşi scenariu. În vremea comunismului se spunea ‘noi ne facem că muncim şi ei se fac că ne plătesc’. Acum se poate spune ‘noi ne facem că învăţăm, iar ei se fac că ne dau diplome’. Deci tot sistemul de valorizare este de pus în discuţie.
AGERPRES: Revenind la indicatorii macroeconomici, am văzut execuţia bugetară pe primele şase luni din 2014. Avem un deficit bugetar de 0,5% din PIB, dar o scădere semnificativă a investiţiilor publice. Cum ar trebui să interpretăm aceste date?
Valentin Lazea: Cu acest deficit de 0,5% din PIB suntem confortabili pe drumul de a obţine ţinta de 2,2% din PIB pentru anul acesta. Problema este pentru anul viitor, de a ajunge la 1,4% din PIB, care este echivalent cu obiectivul pe termen mediu al României. Eu cred că ele pot fi atinse, dar trebuie să ne înţelegem asupra unui lucru mai înainte de toate: ceea ce se întâmplă în România în materie de fiscalitate nu este altceva decât un mers spre europenizare, care face parte din ordinea firească a lucrurilor. În toate domeniile din România, mai cu scrîşnet, mai cu plângeri, mai cu lacrimi, mersul este spre europenizare. Şi în fiscalitate, şi în energointensivitate, şi în comasarea terenurilor agricole, şi în educaţie. Problema este că în ţara asta factorii decidenţi, în loc să înţeleagă încotro se îndreaptă lucrurile şi să se pună proactiv în frunte şi să meargă în acel sens, ei se pun de-a curmezişul şi, din cauza asta, tot ce trebui să facem, până la urmă facem, dar cu scrâşnete şi cu lacrimi.
Fac o paranteză cu energointensivitatea. Toată lumea ar trebui să ştie că România are, încă, de 2,5 ori mai multă energie consumată pe unitatea de produs intern brut. Deci suntem de 2,5 ori mai ineficienţi. Slavă domnului, s-au făcut în ultimii ani nişte progrese cu energia verde, cu energia eoliană, pentru ca acum lobby-ul marilor consumatori de energie, atâţia câţi au mai rămas, să se pună de-a curmezişul şi să spună că nu mai plătesc. Şi Guvernul a cedat: ‘da, cei care consumă mai multă energie să plătească mai puţin şi cei care consumă mai puţin să plătească mai mult’. Prin urmare , exact o inversare a ceea ce este mersul firesc spre o normalitate europeană. Se va face până la urmă, dar, din nou, cu greu şi împotriva vântului, şi cu frustrarea celor corecţi.
La fel şi în fiscalitate! Ce înseamnă o fiscalitate europeană? Înseamnă o fiscalitate în care impozitul pe clădiri şi pe terenuri să fie la un nivel mult mai mare decât este în România, unde este un nivel simbolic, în care contribuţiile sociale /CAS/ să fie reduse, dar să fie plătite de toată lumea. Şi aici presa are un mare rol, pentru că de câte ori a venit un guvern şi a propus ca ziariştii şi actorii şi liber profesioniştii să nu mai aibă beneficiul de a nu plăti, actorii au ieşit în grevă, ziariştii au reacţionat puternic, şi nici un guvern nu îşi asumă oprobriul public făcut de ziarişti, actori şi liber profesionişti de a schimba legislaţia în domeniu.
Deci, hai să vedem care este valul mare şi să nu ne mai punem împotriva lui ci să mergem cu el. Reducerea de CAS de 5 puncte procentuale ar putea fi acoperită uşor dacă toată lumea ar plăti. Şi Consiliul Fiscal a făcut acest calcule. Tot europenizare va fi, la un moment dat, dar acum vorbesc despre lucruri tabu, renunţarea la cota unică şi trecerea la cotă progresivă, care se va face, chit că nu place lumii, chit că vor fi scandaluri, dar sunt nişte costuri care trebuie plătite pentru europenizarea acestei ţări. Cum este şi cu comasarea terenurilor agricole şi cu multe alte lucruri.
Cât priveşte investiţiile, există o mare problemă, aceea că sunt primele sacrificate atunci când este nevoie de reducerea deficitului. Din păcate, modelul acesta se perpetuează. Este adevărat că, la noi, cele mai multe decizii de investiţii nu se iau în urma unei analize cost – beneficiu. Multe din ele se fac pe presiune locală, politică, deci nu au neapărat o analiză cost – beneficiu în spate. Şi, atâta timp cât acest lucru se întâmplă, poate că nici nu este un păcat atât de mare că nu se realizează. Păcat este, însă, de investiţiile mari, strategice, acelea în infrastructură, care ar trebui să respecte un anumit orar. Şi aici suntem în mare întârziere şi cu şoselele, mai ales cu căile ferate, şi pe partea de investiţii în energetică, mă refer la hidrocentrala Tarniţa şi la centrala nucleară, grupurile trei şi patru.
Măcar un pas bun înainte a fost făcut când s-a stabilit lista celor 20 de investiţii strategice pe care a prezentat-o ministrul Voinea. Înţeleg că a stârnit mari nemulţumiri acea listă, pentru că cei care nu s-au regăsit pe ea au început să o critice. Dar, din nou, aşa trebuie procedat: faci o listă scurtă şi te ţii de ea. Eu sper ca măcar cele 20 de obiective, deşi nu am văzut cifrele, să rămână finanţate după rectificarea bugetară, chiar dacă următoarele 2.000 sau 20.000 de obiective rămân fără finanţare.
AGERPRES: Potrivit Consiliului Fiscal, gradul de încasare la TVA este de numai 40%. În acest caz care ar fi soluţiile pentru reducerea fenomenului?
Valentin Lazea: Pe partea de încasare sunt mai multe decizii greu de luat din punct de vedere politic. O primă decizie este trecerea la un sistem electronic şi informatizat complet. Asta înseamnă că un mare număr din cei peste 20.000 de la Ministerul Finanţelor îşi vor pierde slujba, pentru că, având un sistem electronic şi cu introducere rapidă, câteva mii de salariaţi îşi vor pierde postul. Dar, acesta este preţul care trebuie plătit. Astfel, se va putea urmări de mai puţini oameni şi în timp real această încasare şi, la fel de repede, se va putea şti cine nu a plătit.
Al doilea lucru care, iarăşi, este incorect politic de spus este că ar trebui revăzută legea finanţării partidelor politice. Pentru că, aşa cum este ea astăzi făcută, un partid politic de anvergură naţională nu are voie, teoretic, conform legii, să primească mai mult de patru milioane de euro echivalent pe an. Or, dacă nu vom renunţa la ipocrizie şi nu vom admite că nu are cum un partid să trăiască cu patru milioane de de euro pe an, care sunt banii pe care îi cheltuieşte un milionar român într-un an, până nu vom renunţa la această ipocrizie şi nu vom schimba legea finanţării partidelor politice, sigur că sunt deschise tot felul de portiţe la combinaţii la abuzuri. Nu este în neregulă ca o persoană fizică sau o întreprindere să sponsorizeze un partid politic atâta timp cât o face transparent. Această sponsorizare, însă, nu trebuie să coincidă, de partea cealaltă, cu neplata taxelor. Nu este nimic în neregulă să sponsorizeze transparent unul, două sau ‘n’ partide în acelaşi timp, atâta timp cât persoana respectivă îşi plăteşte şi taxele. Deci, este vorba de renunţare la ipocrizie, ceea ce se face greu în societatea românească.
AGERPRES: Reducerea CAS cu cinci puncte procentuale, în cazul în care se va aplica, ce efecte va produce în timp?
Valentin Lazea: Dacă această măsură este parte a europenizării fiscalităţii şi dacă la anul se vor lua măsuri de compensare de genul celor menţionate de mine, respectiv impozite mai mari pe locuinţe sau extinderea bazei de impozitare a CAS-ului sau reducerea evaziunii fiscale, efectul va fi benefic. Aceste lucruri, după părerea mea vor trebui urmate! Mai devreme sau mai târziu tot vom trece prin aceste faze, însă important este ca publicul, chiar cei care urmează să piardă din aceste măsuri, să nu se mai pună de-a curmezişul pentru că tot acolo vom ajunge. Important este dacă vom ajunge acolo mergând cu istoria sau dacă ajungem cu spatele la istorie.