Drama Venezuelei: În țara cu cel mai mult petrol şi cele mai frumoase femei, oamenii au ajuns să se bată pe mâncare

Infernul a început acum doi ani şi arde cu o viteză dementă. Astăzi, economia a făcut implozie: populaţia face foamea, din magazine, farmacii şi spitale lipsesc până şi articole de bază precum hârtia igienică, curentul electric este mai mult oprit, statul nu mai este capabil să ofere nici măcar servicii de bază, criminalitatea a scăpat de sub control, educaţia mai există doar pe hârtie, iar colapsul sistemului de sănătate este total – nou-născuţii, bătrânii şi bolnavii cronic nu au de unde să-şi procure medicamente, doctorii sunt neputincioşi în faţa epidemiei Zika, iar malaria, eradicată din Venezuela cu zeci de ani în urmă, a reapărut şi se răspândeşte rapid.

Despre criza din Venezuela ne-am obişnuit să citim, în ultima vreme, ştiri tragicomice despre penuria de hârtie igienică sau, mai recent, articole care aleg să ilustreze tragedia umană povestind cum oamenii au ajuns să alerge maidanezii şi pisicile pe străzile Caracasului pentru a avea ce mânca sau să se calce în picioare cu miile jefuind supermarketurile în ziua aprovizionării. Tabloul este completat cu imaginile de caricatură cu preşedintele Nicolas Maduro şi predecesorul său, Hugo Chavez, arhitectul Venezuelei de azi şi părintele doctrinei chaviste care a adus una dintre cele mai prospere ţări din America Latină într-o situaţie catastrofală, cu fâşii din teritoriu controlate de bande criminale şi criză umanitară în marile oraşe. „Socialismul de secol 21” trâmbiţat de Chavez promitea eliminarea sărăciei, redistribuţia averii către mase şi independenţa economică totală. Experimentului socialist i-au trebuit doar 17 ani să ajungă la scadenţă. Azi, rezultatele regimului chavist de la Caracas arată mai degrabă ca o exterminare a săracilor. Care s-au şi înmulţit exponenţial, 70% din populaţie trăind acum sub pragul de subzistenţă.

Într-un material publicat în revista americană The Atlantic, doi jurnalişti venezueleni descriu abuzul la care a fost supusă ţara lor drept o monstruozitate unică în lumea modernă. Lumea asistă la prăbuşirea unui stat mare, foarte bogat, modern, până de curând democratic, într-o implozie fără precedent în vremuri de pace.

Rata mortalităţii este în creştere puternică, serviciile publice se prăbuşesc ca piesele de domino, inflaţia a ajuns în acest an la peste 700% şi va sări anul viitor de 2.200% potrivit estimărilor FMI, tâlhăria şi alte infracţiuni cu violenţă sunt la ordinea zilei şi îi ţin pe oameni închişi în case pe timp de noapte, la lumina lumânării, se stă la coadă cu sutele pentru pâine şi alimente de bază, iar articole comune precum orezul, laptele, deodorantul, prezervativele sau hârtia igienică sunt de negăsit pentru oamenii de rând. Crima organizată reuşeşte cu greu să acopere o parte din lipsuri, dar produsele aduse de contrabandişti au preţuri exorbitante pentru cine nu poate face rost de valută.

Situaţia este de neînţeles pentru o ţară care controlează cele mai mari rezerve de petrol din lume şi care a câştigat, în ultimii 17 ani, venituri de peste 1.000 de miliarde de dolari din exportul preţioasei materii prime. Mulţi se vor grăbi să arate cu degetul spre prăbuşirea preţului petrolului, însă tendinţa s-a manifestat relativ recent. În anul 2014, când barilul de petrol se tranzacţiona încă la peste 100 de dolari, din magazinele Venezuelei lipseau deja produse de bază, de la pâine la articole de igienă personală.

Singura explicaţie coerentă este modul în care a fost administrat banul public. Guvernul a băgat bani arbitrar în proiecte şi investiţii care nu s-au materializat niciodată, regimul Chavez şi administraţia Maduro au distrus sistematic instituţiile democratice şi aparatul statului de drept, au fost introduse politici economice dezastruoase privind reglementarea la scară largă a preţurilor şi restricţii pe cursul de schimb valutar şi pe circulaţia capitalului; nu în ultimul rând, corupţia joacă, evident, un rol major, funcţionarii publici de la centru şi din teritoriu fiind imposibil de controlat şi de tras la răspundere.

Reglementarea totală a preţurilor din Venezuela a devenit un exemplu clasic de autism instituţional, de ignoranţă totală a pricipiilor de bază ale unei economii funcţionale. De la alimente la medicamente, guvernul a fixat preţurile pentru tot: baterii auto, servicii medicale, săpun şi deodorante, scutece. Regimul socialist spera să elimine sărăcia prin coborârea preţurilor pe principiul oricine să-şi permită orice, însă consecinţa putea fi prevăzută cu uşurinţă de orice persoană cu o educaţie economică de bază: cu preţuri la raft sub costurile producţiei, marea majoritate a banalelor produse de larg consum cu care suntem obişnuiţi în lumea modernă au dispărut din magazinele Venezuelei. Mirajul socialist a fost demascat: marfa e ieftină, dar nu există.

O astfel de destrămare statului modern nu poate lua decât forma unei spirale. Inelele haosului se alimentează reciproc, iar dezastrul devine autosuficient. Înconjurat de foamete şi disoluţia civilizaţiei, Regimul Maduro se agaţă cu disperare de putere prin pomeni populiste, alimentând hiperinflaţia. Benzina se dă pe gratis, iar statul tipăreşte bani la foc continuu pentru a finanţa fărâmele încă funcţionale din economie şi din aparatul de servicii publice.

Caracasul a devenit una dintre cele mai periculoase metropole din lume. „Autorităţile” nu mai fac faţă, legea şi ordinea nu mai există nici măcar la un nivel rudimentar. Zone importante din ţară au trecut în administraţia bandelor de traficanţi de droguri, iar în puşcării poţi găsi arme automate cu muniţie de război. Atacurile cu grenade nu mai reprezintă demult o noutate, iar de curând, într-una dintre rarele acţiuni duse cu la bun sfârşit, poliţia a confiscat de la un suspect un lansator de rachete anti-tanc AT4.

Şcolile cad frecvent victimă bandelor de tâlhari, care se grăbesc să jefuiască magaziile şcolare imediat ce statul reuşeşte să livreze hrană pentru elevi, eveniment de o raritate tragică. În cele mai sărace comunităţi, copiii nici măcar nu mai sunt trimişi la şcoală – mai important e să stea la coadă la pâine. Educaţia s-a aflat întotdeauna la loc de cinste în propaganda regimului chavist, însă Venezuela creşte azi o generaţie de copii privaţi de şcoală prin înfometare.

Criminalitatea haotică afectează şi sistemul de sănătate. Venezuela se numără printre ţările sud-americane afectate cel mai grav de răspândirea virului Zika. Laboratoarele Universităii Centrale din Caracas, singurele facilităţi din ţară echipate să combată epidemii, sunt jefuite sistematic de bande de tâlhari. Numai în primele două luni ale acestui an, laboratoarele au fost luate cu asalt în 11 rânduri, iar în prezent cercetătorii nu mai au nici un microscop.

Criza este acutizată de o penurie de apă în marile oraşe ale Venezuelei. Neglijată în ultimele două decenii, infrastructura de apă-canal este în pragul colapsului. Anul acesta va fi cu atât mai rău: fenomenul meteo El Nino a provocat o secetă acută, întâmpinată de regiile de apă cu porţionarea riguroasă. În anumite cartiere şi favele pot trece zile, uneori săptămâni fără să curgă apă la robinet. Oamenii adună găleţi cu apă în scurtele perioade când curge, care servesc drept incubatoare pentru ţânţarii purtători de zika sau malarie.

Aceeaşi secetă a blocat industria energetică, bazată în proporţie covârşitoare pe hidrocentrale. Penele de curent de 24 de ore la nivel naţional au devenit comune, iar atunci când merge, lumina este aprinsă cu porţia, două-trei ore pe zi. Programul instituţiilor publice a fost redus la două zile pe săptămână pentru a face economie. Toate acestea în pofida investiţiilor de sute de milioane de dolari angajate începând din 2009 de regimul de la Caracas pentru construirea de centrale termo, pe gaz şi păcură. Proiectele au rămas însă doar pe hârtie, iar banii au fost înghiţiţi de gaura neagră a corupţiei, fără vreo investigaţie din partea justiţiei sau a guvernului.

Fraudarea proiectelor din energie este emblematică pentru atitudinea sfidătoare a statului faţă de propriii cetăţeni. Opoziţia politică susţine că, în ultimii 13 ani, funcţionarii publici şi oficiali din administraţia centrală au furat 200 de miliarde de dolari doar prin manevre cu importurile de alimente. În luna martie a acestui an, 28 de mineri au dispărut în junglă de-a lungul frontierei cu Brazilia. Martorii susţin că a fost vorba despre un masacru, însă singurele arestări operate de poliţie în acest caz au vizat rudele minerilor dispăruţi, care cer cu disperare dreptate. Un alt caz, de anul trecut: Agenţia federală anti-drog din SUA, pe care o cunoaştem din filmele Hollywoodiene ca DEA, i-a arestat pe doi nepoţi ai primei doamne din Venezuela într-un flagrant. Cele două beizadele au fost înregistrate când se ofereau să vândă cantităţi enorme de cocaină unor agenţi sub acoperire. Prima reacţie a regimului de la Caracas a fost să acuze DEA că au răpit nepoţii primei doamne.

În timp ce populaţia moare de foame şi de boli demult eradicate sau pentru care s-au descoperit tratamente ieftine secolul trecut, regimul a cheltuit zeci de milioane de dolari pe an pentru sponsorizarea pilotului Pastor Maldonado în Formula 1. Un pilot mediocru, care a reuşit să câştige o singură cursă în cinci ani de competiţie în F1, Maldonado a costat 45 de milioane de dolari pe an, bani plătiţi de compania petrolieră naţională PDVSA. Fără divizie de retail şi cu monopol pe rezervele impresionante de petrol ale Venezuelei, nimeni nu ştie de ce a avut nevoie PDVSA să-şi vadă emblema inscripţionată pe bolizi de Formula 1, iar ambiţia regimelor Chavez şi Maduro de a avea un reprezentant în cel mai prestigios sport este de neînţeles.

Maldonado s-a văzut nevoit să se retragă din F1 abia anul acesta, prăbuşirea preţurilor petrolului aducând PDVSA în imposibilitatea de a plăti zecile de milioane de dolari necesare pentru a-l susţine.

Generozitatea ridicolă a companiei petroliere din Venezuela este vizibilă şi prin alte vehicule. Actorul american Danny Glover a primit în 2007 suma de 18 milioane de dolari pentru a produce un film dedicat Venezuelei cu conţinut ideologic compatibil, proiect care încă nu s-a materializat, iar mişcările de extremă stânga din El Salvador, Argentina sau Spania sunt finanţate cu milioane de petrodolari de la Caracas.

În loc de concluzie, o urmă de speranţă. Potrivit unui sondaj citat de Reuters, aproape două treimi dintre venezueleni cred că regimul Nicolas Maduro ar trebui să plece anul acesta sau să fie înlăturat prin referendum, iar opoziţia a preluat deja controlul în Adunarea Naţională şi speră să-l poată înlătura. Peste 90% se declară nemulţumiţi de situaţia din ţară.

Mandatul lui Maduro, succesorul ales de Hugo Chavez, ar urma să se încheie în 2019, iar regimul nu pare să ia în serios planul opoziţiei de a-l da jos.