Cum reabilităm mediul academic românesc, tot mai afectat de impostură şi plagiat? Soluţiile unor cercetători de vârf

Think Tank-ul „Grup de analiză, atitudine şi acţiune în politica ştiinţei din România” (TT-G3A) îşi propune să facă analize şi să ia atitudine publică pe teme de politica ştiinţei, să sesizeze derapaje dăunătoare care ar putea să aducă prejudicii politicii ştiinţei în România, şi să acţioneze pentru corectarea acestora. De asemenea, TT-G3A îşi propune să ofere expertiză, sugestii şi propuneri constructive decidenţilor în domeniu.

TT-G3A s-a angajat să publice anual, în luna decembrie a fiecărui an, un raport sintetic asupra stării cercetării şi învăţământului superior din România, raportată la nivel internaţional şi la cel al Uniunii Europene (UE), cu sugestii referitoare la potenţiale politici în domeniu.

Autorii raportului din 2015 al Think Tank-ului „Grup de analiză, atitudine şi acţiune în politica ştiinţei din România” sunt: dr. Alexandru Corlan (Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti/Asociaţia Ad-Astra), prof. univ. dr. Daniel David (Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca/Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA), Petre T. Frangopol (Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”, Bucureşti/Academia Română), Livius Trache (Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”, Bucureşti/Texas University, Texas, SUA).

Radiografia mediului academic din România, făcută de autorii Think Tank-ului „Grup de analiză, atitudine şi acţiune în politica ştiinţei din România”

Criteriile de promovare academică în România, o frână în dezvoltarea mediului academic românesc

Criteriile de promovare academică sunt cele care determina cultura performanţei în mediul universitar. Din păcate, criteriile stabilite de Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU) sunt adesea incongruente cu cele de la nivel internaţional, ceea ce nu permite integrarea ştiinţei româneşti în elita ştiinţei internaţionale şi poate chiar afecta colaborările internaţionale majore.
Dacă la acest lucru adaugăm şi criteriile ARACIS – care au acreditat zeci de programe şi universităţi de calitate slabă (de exemplu, unele universităţi nu apar nici în cele mai extinse ranking-uri internaţionale) – înţelegem de ce mediul academic românesc este pe ultimele locuri din Uniunea Europeană şi pe locuri slabe la nivel internaţional, atrag atenţia autorii raportului din 2015 al Think Tank-ului „Grup de analiză, atitudine şi acţiune în politica ştiinţei din România”.

Neasimilarea criteriilor şi practicile internaţionale din universităţile de prestigiu a favorizat devieri importante de la buna conduită academică (impostură academică) şi în cercetare (plagiat).

Suntem pe ultimul loc din UE la alocarea din PIB pentru cercetare şi dezvoltare

În 2014, România a alocat 0,38% din PIB pentru cercetare şi dezvoltare, situându-se pe ultimul loc în Uniunea Europeană la acest capitol. Ponderea cheltuielilor în acest domeniu în PIB este mult sub media UE, de 2,3% din PIB. Or dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere înseamnă dezvoltarea cercetării ştiinţifice, deci alocarea unor fonduri corespunzătoare.
Comparativ cu alte mari economii ale lumii, UE se situează mult în urma Coreei de Sud care în 2013 a alocat 4,15% din PIB pentru cercetare şi dezvoltare (R&D), Japoniei, cu 3,47% din PIB şi SUA, cu 2,81% din PIB în 2012.
În interiorul statelor membre UE, ponderea cheltuielilor pentru cercetare şi dezvoltare în PIB este mai mare în statele nordice: Finlanda (3,17%), Suedia (3,16%) şi Danemarca (3,0%), urmate de Austria (2,99%) şi Germania (2,84%), explică autorii raportului citat.

Vă prezentăm întocmai cele mai importante soluţii pentru dezvoltarea unui mediu academic competitiv, identificate de autorii raportului din 2015 al Think Tank-ului „Grup de analiză, atitudine şi acţiune în politica ştiinţei din România”:

Educaţia şi cercetarea trebuie să reprezinte priorităţi naţionale (de exemplu, după cum reforma lui Spiru Haret în domeniu a fost o prioritate naţională).

Pentru a evita „fabricile de diplome”, numărul de studenţi trebuie să crească doar prin alocare de locuri bugetate universităţilor româneşti care apar sistematic şi nu accidental în topurile internaţionale de prestigiu, precum ARWU, QS, URAP, spun autorii raportului din 2015 al Think Tank-ului „Grup de analiză, atitudine şi acţiune în politica ştiinţei din România”.

În acest context, autorii amintesc că numărul de studenţi doctoranzi a atins deja media de la nivelul UE, drept care creşterea numărului de studenţi trebuie să vizeze mai ales nivelul de licenţă/master. În România însă piaţa muncii nu poate asimila eficient numărul de studenţi de la nivel de licenţă, astfel că aceştia, din lipsa unor oportunităţi pe piaţa muncii, aleg în număr foarte mare, ca supapă de supravieţuire şi amânare a intrării pe o piaţă a muncii neatractivă, programele de master şi doctorat, ceea ce generează situaţia paradoxală din ţară în care, deşi numărul de studenţi în populaţia generală este scăzut faţă de normele UE, cel al doctoranzilor este crescut la nivelul normelor UE. Din păcate, deşi numărul doctoranzilor este deja crescut în ţară, raportul între numărul de articole WoS/SCI şi numărul de titluri de doctor este foarte scăzut.

Trebuie să asimilăm criterii/standarde şi modelele internaţionale de a le atinge din universităţile de prestigiu! Dacă vrem să mergem spre Occident, trebuie să vorbim aceeaşi limbă cu acesta, spun autorii raportului. Care sunt acele criterii/standarde şi modele? Simplu spus, sunt cele descrise anterior ca şi componente în ranking-urile internaţionale, corespunzând setului de bune practici internaţionale de la world-class universities. Aceste modele internaţionale de la unităţile academice de prestigiu nu trebuie preluate fără adaptare, dar adaptarea nu trebuie să le modifice esenţa, cum adesea se întâmplă în ţară. Mai mult, aceste modele nu trebuie să fie o ameninţare pentru cei care s-au format în vechile modele, paradigme; ele se vor aplica pentru viitor, nu pentru trecut. În acest fel, se vor simţi toţi protejaţi, iar schimbarea se va face fără conflicte, cu un larg suport. Nu ne aşteptăm de la colegii pregătiţi în vechea paradigmă să performeze la sfârşit de carieră în noua paradigmă, dar ne aşteptăm să-şi orienteze colaboratorii tineri şi doctoranzii spre noua paradigmă şi să susţină „revoluţia paradigmatică”. Sincronizarea cu criteriile şi practicile internaţionale va favoriza reducerea devierilor importante de la buna conduită academică, precum impostura academică, şi în cercetare, precum plagiatul, explică autorii raportului citat.

România a asimilat prin legislaţie instituţiile moderne necesare unui mediu academic performant. Din păcate însă, acestea ori rămân izolate şi fără funcţie, nepotrivind contextul psihocultural românesc, ori au fost adaptate contextul psihocultural românesc, schimbându-şi astfel esenţa. În acest proces un rol negativ îl au instituţiile academice centrale (CNATDCU, ARACIS) care sub pretextul adaptării instituţiilor academice la contextul naţional adesea le modifică esenţa, pentru a păstra un status quo.

Aceste schimbări vor fi implementate de oameni tributari noii paradigme. Ei sunt cei cu care politicienii trebuie să populeze instituţiile implicate în funcţionarea sistemului românesc de CDI (de exemplu, CNATDCU, ARACIS etc.) şi care pot reforma treptat aria românească a educaţiei şi cercetării. Dacă aceste instituţii sunt dominate de celelalte categorii, eşecul este garantat. Speranţa este ca cei tributari vechii paradigme şi cei pseudoperformanţi să-şi corecteze practicile academice şi să evolueze spre noua paradigmă şi/sau să o susţină sau măcar să nu interfereze cu aceasta.
De la un mare segment din actualul leadership din ştiinţă nu ne putem aştepta să înţeleagă şi să implementeze modelele internaţionale în domeniul educaţiei şi cercetării. Cei care au crescut într-o mentalitate, chiar de bună credinţă fiind, nu pot fi eficienţi în a produce ei direct şi singuri schimbări de paradigmă. Cei care nu se potrivesc cu (n. red. nu cred în) noua paradigmă, tineri sau mai în vârstă, vor face totul să o blocheze, explică autorii raportului citat.

Aşadar, noua paradigmă poate fi implementată doar de oamenii valoroşi academic, la care se poate adăuga diaspora ştiinţifică românească de la universităţi şi institute de top. Adesea, diaspora nu ţine neapărat să se reîntoarcă în ţară, dar vrea să ajute ţara de acolo de unde este. Spre deosebire de diaspora maghiară – dedicată şi suportivă pentru Ungaria -, diaspora ştiinţiifică românescă priveşte uneori ţara cu nemulţumire, deoarece se simte, adesea, pe bună dreptate, neînţeleasă, nedreptăţită şi ignorată; acest lucru trebuie schimbat fundamental şi să folosim în interesul ţării talentul diasporei ştiinţifice româneşti.

Finanţarea trebuie să crească în mod obligatoriu. Fără acest lucru, orice discuţie despre reformă se face degeaba. Dar, în paralel cu această creştere, este nevoie de o utilizare mai bună a finanţării existente (de exemplu, care să susţintă majoritar personalul academic care, prin contribuţii de concepţie, poate creşte competitivitatea ţării) şi de modernizarea sistemului românesc de CDI, pe direcţiile menţionate mai sus, astfel încât finanţarea să nu fie înghiţită într-o gaură neagră, atrag atenţia autorii raportului citat.

Implicarea cercetării în dezvoltarea economică şi creşterea nivelului de trai al populaţiei nu se fac prin planificare. Implicarea se face prin generarea condiţiilor ca transferul de cunoaştere şi transferul tehnologic să se producă eficient, iar pentru asta este nevoie ca cercetarea românească să aibă parteneri în economia românească.
Soluţia pe care o propunem presupune: (1) conştientizarea profilului psihocultural al României; (2) înţelegerea profilului psihocultural al ţărilor/culturilor/societăţilor care au generat instituţiile socio-culturale pe care dorim să le asimilăm în mediul academic românesc, şi cum acesta s-a exprimat în esenţa instituţiilor respective, şi (3) găsirea unei căi noi bazată pe adaptarea instituţiilor la contextul psihocultural, fără a le schimba însă esenţa, cu posibilitatea ca apoi instituţiile să schimbe chiar contextul psihocultural, spun autorii raportului din 2015 al Think Tank-ului „Grup de analiză, atitudine şi acţiune în politica ştiinţei din România”, analizat de Economica.net.

Într-o universitate modernă şi competitivă avem nevoie de:

1. Personalităţi puternice

Aceste personalităţi se pot apoi asocia voluntar şi solidar, generând comunităţi academice puternice.

Într-o cultură colectivistă ca cea din România, individualizarea/diferenţierea personalităţilor nu este încurajată. Orice diferenţiere este descurajată, deoarece nimeni nu trebuie să iasă din rând fără acordul colectivului; aşadar, când se dă voie cuiva să iasă din rând, el/ea exprimă colectivul care i-a dat voie, nu atât propria persoană. În acest context, colectivismul devine problematic mai ales atunci când nu promovează o meritocrație reală, ci o structură bazată pe nepotism/relaţii, atrage atenţia raportul analizat de Economica.net.

Soluţii

Pe termen scurt, individualizarea personalităţilor/grupurilor de excelenţă trebuie încurajată imediat, oferind însă alternative de self-esteem şi celor care nu vor fi incluşi în grupurile de excelenţă (exemplu, profiluri diferite de carieră), după logica „nimeni nu e lăsat în urmă” altfel, aceştia din urmă se vor opune mereu schimbărilor şi individualizării personalităţilor. Fiecare profil de carieră trebuie să se regăsească explicit ca având o contribuție importantă la buna funcţionare a instituţiei.

Pe termen mediu-lung

Prin selecţia de personal şi instaurarea unei culturi organizaţionale moderne, mediul educaţional trebuie format din personalităţi autonome, capabile să se solidarizeze voluntar cu alte personalităţi autonome pentru a crea comunităţi educaţionale puternice, reiese din studiul citat mai sus.

2. Inovarea

Inovarea este motorul competitivităţii. Inovarea presupune adesea schimbare, risc şi incertitudine.
Într-o cultură cu un nivel crescut de evitare a incertitudinii faţă de viitor, cum e cea românească, inovarea nu este încurajată.

Soluţii

Pe termen scurt

Orice schimbare în sistem trebuie prezentată operaţional (cu date verificabile pentru a da siguranţă/încredere), simplu (pentru a nu se spune că nu s-a înţeles), transparent (pentru a nu se spune că nu s-a ştiut şi/sau că se urmăreşte ceva ascuns) şi aplicată prospectiv (pentru a permite familiarizarea cu schimbarea).

Pe termen mediu-lung

Prin selecţia de personal şi instaurarea unei culturi organizaţionale moderne, mediul educaţional trebuie format din personalităţi care caută noul, în logica unei dezvoltări constante.

3. Participare la decizie şi distribuirea puterii

Într-o cultură cu concentrarea mare a puterii, precum cea românească, acest lucru nu este încurajat. Într-adevăr, această dimensiune puternică în România nu încurajează, spre exemplu, crearea de unităţi academice mici, flexibile şi autonome, de tip smart specialisation, ci structuri academice mamut, adesea greoaie, prin care puţini conduc mulţi, semnalează autorii studiului citat mai sus.

Soluţii

Pe termen scurt

Unităţile noi de excelenţă trebuie create prin decizii de tip top-down, oferindu-li-se autonomie decizională şi administrativă, prin reglementări explicite. Altfel spus, în domeniile de vârf, trebuie create prin acţiuni top-down structuri noi de tip smart specialisation, cu autonomie financiară şi decizională, şi cu indicatori de performanţă asociaţi. În domenii interdisciplinare pot fi constituite structuri mai mari, dar cu o largă distribuire a puterii. De asemenea, structurile academice mari se pot organiza acolo unde focalizarea este pe actul educaţional, nu de cercetare.

Pe termen mediu-lung

Prin selecţia de personal şi instaurarea unei culturi organizaţionale moderne, mediul educaţional trebuie format din personalităţi inovative, implicate democratic în actul de conducere.

4. Administrarea raţională a recompenselor şi pedepselor

Într-o cultură care nu apreciază gratificarea/indulgenţa, precum cea românească, acest lucru nu este încurajat. Dimpotrivă, în România recompensele şi pedepsele par să se administreze nediferenţiat şi ilogic, nestimulând performanţa şi diferenţierea, ci omogenitatea.

Profesorul Daniel David explică: într-o universitate românească, în general, atât conducerea, cât şi masa largă a celor neperformanţi vor încerca să administreze pedepse mai ales celor mai performanţi. Pe lângă o conjuraţie a celor mai puţin performanţi, care nu-şi administrează pedepse între ei, ci împotriva celor mai performanţi, conducerea va tinde să administreze însă şi pedepse mai generale şi nediscriminatorii – şi pentru cei mai performanţi şi pentru cei mai puţin performanţi –, pentru a-şi păstra poziţiile, prevenind astfel apariţia concurenţei. Recompensele vor fi administrate sau reţinute fără legătură cu performanţa academică, nediscriminatoriu; acest stil poate genera însă dificultăţi interpersonale, deoarece recompensele primite sunt nepredictibile şi mici. Într-o universitate americană, atât în sens de normă generală, cât şi la nivelul liderilor, în general, recompensele îi vor viza pe cei mai performanţi, iar pedepsele şi neacordarea recompenselor pe cei mai puţin performanţi.

Soluţii

Pe termen scurt

Protejarea personalităţilor inovative şi a grupurilor de excelenţă de pedepsele administrate instituţional pentru vina de a se fi individualizat din colectiv şi administrarea recompenselor în funcţie de performanţa comportamentală raportată la standarde definite explicit. Leadership-ul academic trebuie pregătit în mod explicit/strategic pentru aplicarea diferenţiată a recompenselor şi disciplinărilor.

Pe termen mediu-lung

Prin selecţia de personal şi instaurarea unei culturi organizaţionale moderne, personalităţile inovative, implicate democratic în actul de conducere, îşi vor regla reciproc comportamentul, prin proceduri convenite de comun acord, prin controlului recompenselor asociate comportamentelor dezirabile.

5. Încurajarea realizării obiectivelor asumate pe termen scurt

Într-o cultură cu o uşoară tendinţă generală de focalizare pe termen lung, precum cea românească, acest lucru nu este încurajat. Se poate însă porni de la această tendinţă, pentru a arăta importanţa pe termen lung a schimbării de paradigmă. În plus, se pare că mediul educaţional românesc este totuşi focalizat mai pe termen scurt.

Soluţii

Pe termen scurt

Aplicarea programatică a punctelor 1-6, monitorizându-se realizarea obiectivele pe termen scurt.

Pe termen mediu-lung

Aplicarea programatică a punctelor 1-6, monitorizându-se realizarea obiectivele pe termen mediu-lung.

6. Încurajarea competitivităţii constructive

Într-o cultură cu o tendinţă dominant consensuală, ca cea românească, competitivitatea constructivă nu este încurajată. Însă se poate porni însă de la această tendinţă, pentru elaborarea de schimbări bazate pe discuţii/consens, în cadrul definit de punctele 1-5.

Soluţii

Pe termen scurt

Stimularea personalităţilor şi grupurilor care diferenţiindu-se aduc un avantaj competitiv. Acest lucru se poate face prin recompense instituţionale şi protejarea acestora faţă de pedepsele care urmăresc readucerea lor în rând, prin logica „toţi suntem la fel de performanţi”.

Pe termen mediu-lung

Prin selecţia de personal şi instaurarea unei culturi organizaţionale moderne, personalităţile inovative, implicate democratic în actul de conducere, îşi vor regla reciproc comportamentul, prin proceduri convenite de comun acord, prin controlul recompenselor asociate comportamentelor dezirabile, favorizând astfel comportamentul competitiv.

Un profil psihocultural al unei ţări/culturi/societăţi nu este bun sau rău în sine. Acesta devine însă mai mult sau mai puţin funcţional prin raportare la proiectele socio-culturale asumate într-o ţară/cultură/societate.

Spre exemplu, dacă dorim să asimilăm instituţii socio-culturale occidentale, profilul nostru psihocultural, mai tradiţional, nu pare să ne ajute. Dar putem gândi şi proiecte socio-culturale importante care să potrivească profilul nostru psihocultural, aşa cum există acesta acum.

Ţările/culturile/societăţile moderne (occidentale) au instituţii socio-culturale fundamentate autonomia individului şi distribuirea puterii. Aceste două atribute ale profilului psihocultural românesc sunt exact pe dos decât în spaţiul occidental! Aşadar, asimilarea instituţiilor socio-culturale moderne (occidentale) trebuie făcută potrivind profilul psihocultural, pentru a nu fi respinse, urmând apoi ca acestea să modernizeze probabil însăşi profilul psihocultural.

În general însă mediul educaţional competitiv – mai ales la nivel universitar – este creat pe valori occidentale, în majoritatea ţărilor/culturilor/societăţilor. În acest domeniu este mai greu să ai un mediu competitiv, fără aceste valori. Chiar ţările/culturile/societăţile mai tradiţionale, care devin competitive educaţional, au în acest mediu o altfel de cultură organizaţională, adesea ghidată de valori occidentale.

Unii s-ar aştepta ca în ţări/culturi/societăţi tradiţionale, mediul educaţional – mai ales cel universitar – să fie mai progresist/emancipativ, forţând adesea procesul de modernizare al ţării/culturii/societăţii respective. Nu este însă cazul României, unde se pare că mediul educaţional (preuniversitar şi universitar) nu poate să fie o platformă de modernizare a ţării în direcţia vestică, acesta potrivind aproape perfect profilul psihocultural al ţării, existent acum la nivel global. Dar se pare că în general, nu doar în România, mediul educaţional (mai ales cel preuniversitar) are o inerţie psihoculturală mai mare.

Care este profilul psihocultural al României

Un nivel crescut de concentrare a puterii

Asta înseamnă că suntem obişnuiţi ca puţini să conducă mulţi, ceea ce presupune adesea structuri organizaţionale largi, organizate centralizat şi foarte des cu o cultură organizaţională grevată de neîncredere. În alte ţări/culturi/societăţi, puterea este distribuită la mai multe niveluri, în mod democratic, fiecare nivel având autonomie, nivelurile colaborând şi controlându-se reciproc.

Un nivel crescut de evitare a incertitudinii

Asta înseamnă că viitorul incert şi noul sperie, astfel încât există o inerţie la schimbare. În alte ţări/culturi/societăţi noul şi incertitudinea viitorului sunt văzute ca oportunităţi, nu ca ameninţări.

Un nivel crescut de colectivism

Asta înseamnă că individul exprimă grupul de apartenenţă („noi), mai ales în forma familiei extinse (şi a celor apropiaţi), nu pe el/ea însuşi/însăşi („eu”), aşa cum se întâmplă în alte ţări/culturi/societăţi. Individualizarea/autonomia nu este încurajată în România, fiind adesea văzută ca o ameninţare la adresa colectivului. Pe de altă parte, studiile de specialitate arată că autonomii, odată individualizaţi, nu rămân izolaţi, ci realizează solidarităţi voluntare cu alţi autonomi, generând astfel comunităţi puternice şi altruiste.

Un nivel scăzut de gratificare/indulgenţă

Asta înseamnă că reglarea comportamentului social se face mai ales prin pedepse (exemplu, „vânarea greşelilor”). În alte ţări/culturi/societăţi controlul comportamentului se face mai ales prin recompense, disciplinarea reducându-se mai ales la eliminarea recompenselor, nu atât la administrarea de pedepse.

Sursă informaţii: Raportul din 2015 al Think Tank-ului „Grup de analiză, atitudine şi acţiune în politica ştiinţei din România”, analizat de Economica.net.