Isărescu: Contactul direct dintre bancher şi client – esenţial. Tehnologia modernă, una dintre cauze

„Un principiu fundamental şi pentru acea vreme, dar şi pentru perioada de astăzi, în noile condiţii, era să existe posibilitatea unei relaţii directe cu clienţii. Pe atunci nu era comunicarea electronică, nu era Facebook, trebuia să-l vezi pe nenea acela. De aici şi reticenţa ideii că se poate face electronic banking, adică până când nu te uiţi în ochii clientului nu poţi să iei o decizie să dai un credit, mare discuţie şi în prezent. Se spune că una dintre cauzele crizei financiare actuale este această decuplare, între client şi bancher au apărut o sumedenie de forme intermediere, toate mijlocite de tehnologia modernă care nu asigură acea alchimie pe care o ai atunci când îl priveşti în ochi pe clientul tău şi-i acorzi sau nu creditul. Şi apar tot felul de indicatori, supraindicatori, solvabilităţi, profitabilităţi, lichidităţi cu care-i înnebuneşti (pe clienţi – n.r.), de multe ori activitatea bancară este complexă. Până la urmă, contactul direct cu clientul era esenţial, în bankingul de la sfârşitul acelui secol trebuia să te vezi ochi în ochi cu clientul”, a afirmat, marţi, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, la o dezbatere cu ocazia lansării cărţii „Palatele Băncii Naţionale a României Volumul I: Palatul vechi”.

El a menţionat că această comunicare era un fel de transparenţă prin expunere, iar supravegherea clienţilor se realiza vizual, negustorii cu pravălii pe Strada Lipscani, unde a fost construit palatul vechi al băncii centrale, fiind urmăriţi de la balcoanele palatului.

„Supravegherea era de fapt supraveghere vizuală, de aceea în jurul băncii centrale erau celelalte bănci comerciale şi se ieşea la balcon – «Băi, ia vezi ce face Xulescu, şi-a închis prăvălia sau nu?» Că dacă şi-a închis prăvălia era supravegheat când iese în faţa prăvăliei dacă este vesel sau trist. Erau formele acestea palpabile de supraveghere. Până şi-n interiorul băncii – negustorii veneau să sconteze – erau supravegheaţi de la balcoane (acum sunt închise, că se face curent, dar atunci erau deschise) de cei care înregistrau – cum se numeşte în prezent back office – conţopiştii stăteau sus şi din când în când se uitau pe balcon să vadă cum se comportau comercianţii care solicitau credite. Relaţia directă cu clientul, în condiţiile în care banca era prima bancă de emisiune – era bancă comercială, dădea credite economiei – era extrem de importantă, iar clădirea băncii era, din acest punct de vedere, adecvată negoţului cu bani din secolul al XIX-lea”, a povestit Isărescu.

Guvernatorul BNR a explicat că sediul băncii trebuia plasat în apropierea sursei de capital, respectiv pe Strada Lipscani, unde erau negustorii, care aveau nevoie de capital circulant.

„Veneau, primeau ştampila pe spinare că sunt onorabili, că altfel nu intrau la scont, şi intrau prin urmare, scontau şi plecau cu bani, cu capitalul circulant necesar”, spune şeful băncii centrale.

El a inventariat trei cerinţe necesare pentru un negustor care apela la bancă, respectiv să fie înregistrat la Registrul Comerţului, să nu fie înscris în „închisoarea datornicilor” (un fel de Biroul de Credit în prezent) şi să-şi fi plătit la timp datoriile.

„Registrul Comerţului era extrem de sever, nu se putea înregistra oricine, în plus negustorul trebuia să nu fi trecut pe la«închisoarea datornicilor». Nu-ţi plăteai o datorie, acolo ajungeai, nu ca în prezent , o iei, o scalzi, o plimbi, duci banii prin alte ţări, prin paradisuri fiscale”, a spus Isărescu.

Guvernatorul BNR a mai arătat că, dacă nu se plătea o rată la termen, clientul era vizitat de reprezentantul băncii, care-i lua şi mobila din casă şi-l dădea afară cu copii cu tot, sistemul fiind foarte dur.

„Al treilea lucru esenţial era ca negustorul să-şi plătească la timp datoriile – când se vedeau negustorii în acea sală mare, în care încăpeau şi 300 de persoane în banca centrală (Palatul vechi de pe strada Lipscani – n.r.), păi se mai şi ciondăneau între ei «Maestre, onorabile, nu prea eşti onorabil, nu mi-ai plătit ultima trată» (cambie care, în virtutea unei clauze speciale, se cedează spre încasare altei persoane decât creditorul; poliţă – n.r.)”. Se ducea vorba din gură-n gură şi nu-l mai lăsau să sconteze, deci zvonurile lucrau destul de puternic şi atunci”, a adăugat şeful BNR.

În holul mare de marmură al palatului băncii centrale se realiza negoţul cu hârtii, existând 12 ghişee, iar 80% din activitatea bancară – de creditare, supraveghere şi raportare – era concentrată acolo.

Volumul lansat marţi este dedicat istoriei Palatului Vechi din Strada Lipscani, cel care a găzduit mai mult de 80 de ani funcţionarea Băncii Naţionale a României.

„S-a cumpărat terenul, la vremea aceea era un han care în momentul respectiv era relativ în paragină, hanul Şerban Vodă. Ca orice han avea o curte interioară şi cam toată suprafaţa hanului este suprafaţa Palatului Vechi, dar ca înălţime abia dacă se ridica la jumătatea parterului. Era un han oriental modest şi dărăpănat. Ce era impunător la acel han erau pivniţele, în stil bizantin, o parte dintre ele au fost salvate, cele care au rămas în Strada Lipscani. (…) Banca era destinată, în principal, stimulării comerţului, prima formă de capital”, a mai povestit guvernatorul BNR.