Italia rămâne vulnerabilă după un an de guvernare Monti

Preluând puterea la 16 noiembrie, în cel mai puternic moment al furtunii financiare europene, de la Silvio Berlusconi, acuzat de subminarea credibilităţii ţării, Monti, un fost comisar pentru Concurenţă respectat, a reuşit să aducă un calm relativ.

În decursul acestui an, profesorul Monti s-a aflat pe toate fronturile pentru a împiedica Italia să se prăbuşească după Grecia şi să îi convingă pe italieni de justeţea scarificiilor lor. De asemenea, el a apropiat ţările din cadrul Grupului Euro şi a combătut ferm distanţa, adâncită de criză, între nordul şi sudul continentului.

Sub conducerea sa, Italia aproape că a încheiat programul emiterii de euroobligaţiuni pentru 2012, cu un nivel al dobânzii în scădere din vară, un semn al unei încrederi relative a pieţelor în politica sa. Temutul „spread”, care ameninţă cu o creştere a nivelului ratei dobânzii între Italia şi Germania „virtuoasă”, a trecut în planul doi.

Dacă a reuşit, el a făcut-o pe jumătate prin intervenţia de urgenţă asupra finanţelor publice, iar pe jumătate prin „credibilitate personală”, apreciază un profesor, Gianluca Spina, preşedintele Institutului Politehnic din Milano. Această operaţiune de salvare este „principalul (său) merit”, adaugă el.

Dar dincolo de acest aspect, bilanţul acestui Guvern de „tehnicieni”, numit astfel pentru că nu s-a format în urma unor alegeri, este mai contestat şi chiar dezamăgitor în anumite privinţe, subliniază Spina.

Dacă reforma pensionării, aplicată încă de la început de Guvernul Monti este „foarte bună” şi a dotat Italia cu unul dintre cele mai bune sisteme din Europa în acest domeniu, reforma pieţei muncii pare mai puţin reuşită şi a deschis uşa unor situaţii conflictuale cu sindicatele, consideră el.

Pacientul riscă să moară vindecat

În fine, iar acesta este cel mai îngrijorător lucru în opinia sa, politica actuală mizează prea mult pe austeritate şi nu suficient de mult pe creştere, existând riscul instalării unui „cerc vicios”. „Este necesar ca austeritatea să continue, dar nu doar austeritatea, altfel pacientul riscă să moară vindecat”, subliniază el.

Sub efectul planurior de austeritate din ultimele luni (aproximativ 80 de miliarde de euro însumând tăieri începând din vara lui 2011), ţara, care a intrat în recesiune la sfârşitul lui 2011, ar urma să se confrunte cu o contracţie a BIB-ului de 2,3% anul acesta şi de 0,5% anul viitor, potrivit ISTAT. Şomajul – care atinge deja 11% – va continua să se extindă.

Datoria publică italiană continuă să bată recorduri. Ea a atins pragul simbolic de 2.000 miliarde de euro în septembrie şi ar urma să reprezinte 126,4% din PIB în 2012.

Monti promite o reluare a creşterii economice în 2013, previziune pe care un număr de experţi o consideră optimistă. „Nu cred că am făcut prea multe, în prea puţin timp. Am făcut ceea ce trebuia să facem”, a declarat premierul săptămâna aceasta.

Însă, în acest context de mare fragilitate, lipsa de lizibilitate a peisajului politic italian nu este menită să ofere asigurări Europei şi pieţelor, care se tem de o frânare a reformelor, chiar de un pas înapoi, în cazul în care Monti nu va conduce Guvernul în urma alegerilor legislative. El nu exclude nimic, în timp ce unii îl văd preluând portofoliul Finanţelor sau preşedinţia Republicii.

Indiferent ce se va întâmpla, „Italia trebuie să continue să demonstreze un angajament ferm către obiectivul său de reducere a datoriei publice. Există un risc important ca operatorii de pe piaţă să reînceapă în curând să pună în discuţie problema angajamentului Italiei către austeritatea bugetară”, subliniază Giada Giani, un analist al Băncii Citi.

Matteo Cominetta, un economist de la Banca UBS, minimizează riscurile legate de alegeri. „Criza i-a învăţat pe politicienii italieni că pentru a împiedica o pierdere dezastruoasă de încredere pe pieţele datoriei (şi ca guvernele lor să se prăbuşească), este primordial să fie menţinut obiectivul reducerii datoriei”, apreciază el.

„De fapt, toate partidele politice acceptă faptul că nivelul datoriei trebuie să scadă. Dezacordul este mai degrabă cu privire la felul în care să se ajungă acolo”, consideră Cominetta.

Scenariul „cel mai periculos pe termen scurt” ar fi ca urnele să nu conducă la formarea unei majorităţi. „Italia atrage întotdeauna prea mult atenţia pieţelor, plătind luxul de a nu avea un Guvern (sau ca acesta să fie prea slab) timp de mai multe luni”, subliniază economistul UBS.