Italienii cumpără castelul Lazar Imre din Sărata, construit în 1835

Unul dintre moştenitori, juristul Liviu Teofil Someşan, a declarat pentru MEDIAFAX, că imobilul cu 26 de camere, întins pe 1.400 de metri pătraţi, a fost evaluat iniţial la un milion de euro, dar s-a vândut cu mult mai puţin, un preţ de criză, pe care nu a dorit să îl dea publicităţii, informează MEDIAFAX.

„Investitorii italieni au venit, l-au văzut, am căzut de acord asupra preţului. Acum mai avem de perfectat actele la notar şi clădirea va fi a lor. Nu au dorit să spună ce vor face cu ea”, a declarat el.

Castelul „Lázár Imre” este amplasat într-un parc din centrul satului Sărata, localitate care aparţine administrativ de oraşul Bistriţa, şi a fost denumit după numele ultimului proprietar, nobil care a stat în castel între 1890 şi 1904. Castelul are 26 de camere, iar în jurul clădirii sunt peste două hectare de teren. A fost construit în 1835 şi a aparţinut mai întâi unor nobili maghiari, Sombory Ianos şi Tholdy Rozalia.

Întrucât cei doi nu au avut copii, i-au lăsat întreaga avere nepoatei lor, contesa Sombory Irma, fiica fratelui lui Ianos. Aceasta s-a căsătorit în 1869 cu Lázár Imre, fiul contelui din Lazarea. Castelul a fost folosit ca reşedinţă de vară, iarna familia Lázár obişnuind să stea la Cluj-Napoca.

După moartea celor doi, castelul a rămas în posesia unei fiice adoptive, Ferrari Sofia Maria, căsătorită Wass. Moştenitorii ei, Wass Gheorghe şi Iudita, au murit în 2005, respectiv 2006, înainte să intre efectiv în posesia imobilului, confiscat de stat în perioada comunismului.

Pe cei doi i-a îngrijit Liviu Teofil Someşan, care s-a şi ocupat, în numele familiei, de retrocedarea clădirii şi a primit dreptul de a fi unul dintre cei patru moştenitori.

„Nu sunt de viţă nobilă, dar întâmplarea a făcut să locuiesc în acest castel. Sunt unul dintre cei care au avut şansa să fie alături de ultimii moştenitori din partea familiei nobiliare, respectiv Wass Gheorghe şi Wass Iudita, şi, datorită acestui fapt, s-a întâmplat să locuiesc aici din 2002, fiindcă m-am mutat să fiu mai aproape de ei, în primul rând, ca să am grijă de ei, dar şi pentru a avea grijă de castel pentru că, altfel, probabil ar fi ajuns la fel ca şi celelalte castele din judeţ care au devenit ruine”, a relatat Liviu Teofil Someşan.

Ca şi ultim locatar al castelului, care a fost devastat de ruşi, care au ars cărţile şi mobila, Someşan a făcut multe investiţii, a introdus apă, a racordat clădirea la canalizare în aşa fel încât, împreună cu familia, să poată avea condiţii minime de trai în cinci camere pe care le-au ocupat.

„Nu am putut mobila nimic cu ce a fost. Din păcate, din tot ce a fost cândva la Sărata, mobilier, cărţi, tablouri, nu a mai rămas nimic. În perioada în care au venit ruşii, castelul a fost vandalizat, s-a scos tot mobilierul şi, cu regret trebuie să spun, s-au scos afară şi au fost aprinse cărţile care compuneau biblioteca castelului, într-un număr imens şi de o valoare inestimabilă. După spusele bătrânilor, focul a ars câteva luni. Mii de cărţi erau aici, fiindcă nobilii care locuiau aici erau rude prin alianţă şi cu cel de la Arcalia, şi cu cel din Beclean şi era parcă un fel de concurs în a-şi amenaja spaţiul cât mai frumos, a avea valori în ceea ce priveşte cartea. Pot să vă spun că, în spate, era un parc amenajat cu rondouri, statui, arbori rari, aduşi din toată lumea, ca şi la Arcalia””, a declarat el.

În perioada comunismului, când clădirea a fost, pe rând, şcoală şi tabără pentru elevi, parcul din spate a fost distrus şi nu au mai rămas decât copacii din faţă.

„Odinioară, la Castelul Sărata era o sală de recepţie în care se organizau, periodic, baluri, doamnele aveau un salon roşu în care se servea cafea, ceai şi lichior, iar domnii aveau o sală specială unde jucau poker şi fumau pipe. Era un dulap în care se găseau tot felul de pipe, de toate mărimile, şi tot felul de tutunuri pentru pipe. După ce în România au ajuns la putere comuniştii, clădirea a fost folosită la început de CFR, care a cazat în castel muncitorii care lucrau la calea ferată. Apoi, a fost utilizată ca tabără pentru copiii angajaţilor CFR. Ulterior, clădirea a fost şcoală. În 1982 a fost dată taberelor şcolare. Tot atunci au fost ridicate 45 de căsuţe, capacitatea de cazare fiind de 200 de locuri pe serie”, a explicat el.

Moştenitorii familiei Wass l-au mandatat, după Revoluţie, pe Liviu Teofil Someşan să se ocupe de rebodândirea clădirii.

„Am folosit prevederile Legii 10, dar procedura a fost extrem de anevoioasă. Abia în 2006, Autoritatea Naţională a Taberelor Şcolare a emis ordinul de retrocedare”, a declarat el.

Someşan a explicat că, în total, sunt patru moştenitori ai acestui castel – două persoane locuiesc în Ungaria şi Gheorghe Ştefan Wass, la Bistriţa, cu toţii căzând de acord asupra vânzării castelului.

„Intenţia noastră a fost să îl vindem pentru că e greu de întreţinut. Ca să-i redai frumuseţea de odinioară ar fi o investiţie extraordinar de mare. Pentru a-i da altă întrebuinţare, gen comercial, nu merită, fiindcă ar fi păcat. Probabil că autorităţile locale ar fi trebuit de mult să se gândească şi să-l ia în subordinea lor ca să facă aici un centru cultural pentru că e păcat să rămână oraşul fără el. Sigur că această clădire se va vinde şi probabil altcineva va face cu ea ce va dori”, a spus el.

După anunţuri date în ţară şi străinătate, câţiva investitori italieni au venit cu o ofertă acceptată de toţi cei patru moştenitori.

„Nu ştiu ce intenţii au viitorii proprietari. Probabil vor să îşi facă aici o locuinţă. Depinde de cât vor să investească în ea. Valoarea reală a acestei clădiri a fost acum patru-cinci ani, când a fost cotată la un milion de euro. Valoarea de azi e foarte, foarte mică, un preţ de criză pe care îl acceptăm”, a declarat Teofil Liviu Someşan.

Contactat în legătură cu acest subiect, directorul Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional, Alexandru Uiuiu, a declarat că regretă faptul că autorităţile nu au cumpărat acest castel.

„Regret faptul că nu s-a găsit nicio variantă prin care castelul să intre în proprietatea statului. Totuşi, sper că noii proprietari vor avea disponibilitatea să încheie parteneriate cu Ministerul Culturii şi să colaborăm pentru salvarea patrimoniului”, a declarat Uiuiu.

Satul Sărata se află la mai puţin de zece kilometri de Bistriţa, la confluenţa râurilor Şieu şi Bistriţa, într-o zonă cu salinitate ridicată în care poate fi dezvoltată cu succes o afacere în turism.