Legea insolvenţei persoanelor fizice: Falimentul personal la mâna puterii. În opoziţie, l-au votat

Creditele neperformante şi problemele cu plata ratei lunare erau lucruri rar întâlnite în anii de boom al creditului. Apoi a venit toamna anului 2008 şi lucrurile au început să meargă rău pentru români. Numărul şomerilor a crescut, veniturile reale au scăzut, leul s-a depreciat puternic şi garanţiile şi-au pierdut din valoare. Mulţi au ajuns să aibă restanţe la bancă. De la 366 de mii de români cu 480 de mii restanţe de peste 30 de zile şi un cuantum total de 0,58 miliarde de lei în ianuarie 2008, la 683 de mii de români cu peste un milion de restanţe de 2,8 miliarde de lei în decembrie 2009.

În acest context a apărut proiectul de lege privind insolvenţa persoanelor fizice depus la Senat în noiembrie 2009 scrisă de avocatul Gheorghe Piperea şi preluată de 13 senatori ai PDL.

După ce a primit avizul comisiilor de specialitate şi a fost amendat, proiectul de lege a fost votat în plenul Senatului în martie 2010 cu 76 de voturi pentru şi trei împotrivă. Susţinerea a venit însă din partea opoziţiei, actuala putere. Senatorii PSD şi PNL au votat proiectul de lege în timp ce cei ai PDL au primit ordin de la conducerea partidului să nu îşi voteze propriul proiect.

Ce înseamnă falimentul personal

Firmele pot să dea faliment, de ce nu şi oamenii?

De fapt, oamenii pot să dea şi ei faliment. Se poate în toată lumea civilizată şi în toată lumea care vrea să ajungă acolo. Se poate în SUA, în Marea Britanie, în Franţa, în Germania, în Japonia, şi de câţiva ani în foste ţări comuniste precum Polonia, Cehia, Letonia, Estonia, Lituania (din 2013). De fapt se poate în toată Uniunea Europeană, cu excepţia României, Bulgariei şi Ungariei – unde se va putea, însă, cât de curând.

O persoană poate intra în faliment/insolvenţă atunci când din veniturile sale nu îşi mai poate satisface creditorii. Datornicul poate cere protecţia tribunalului care va considera dacă falimentul este sau nu scuzabil.

Cum funcţionează?

Debitorul se prezintă în faţa instanţei care îl poate declara insolvent, la cererea sa sau la cererea creditorilor. Aflat în stare de insolvenţă, debitorul poate propune un plan prin care datoriile sale către creditori vor fi plătite, plan desfăşurat sub supravegherea unui administrator judiciar şi a controlului periodic al instanţei, altfel este declarat falit.

Proiectul de lege descrie trei etape în care se poate găsi debitorul insolvent: o perioadă de observaţie de 90 de zile, una de reorganizare judiciară şi falimentul personal.

Pe perioada de observaţie si pe perioada reorganizarii judiciare, debitorul îşi va păstra dreptul de a-şi administra averea. În cazul falimentului debitorul este reprezentat în instanţă de lichidator şi acesta nu îşi mai poate administra averea. În perioada de observaţie instanţa numeşte un administrator judiciar care are datoria, printre altele, de a face un inventar al bunurilor debitorului, de a face o listă a creditorilor acceptaţi şi de a propune instanţei ca debitorul şi familia sa să rămână în locuinţă.

Următorul pas preferabil este cel al reorganizării, care presupune prezentarea unui plan de către debitor ce trebuie aprobat în maximum 180 de zile. Timp de maximum 3 ani debitorul stă într-o perioadă de reorganizare judiciară. Dacă acesta vine cu un plan credibil şi de bună credinţă, atunci judecătorul îl poate aproba, dacă nu, acesta poate dispune trecerea la falimentul personal. Debitorul trebuie să raporteze la 6 luni judecătorului şi în fiecare lună administratorului judiciar modul în care se desfăşoară planul. După expirarea perioadei, dacă planul a fost executat cu bună-credinţă, atunci debitorului i se poate tăia datoria rămasă şi acesta iese din insolvenţă cu toate drepturile sociale anterioare, inclusv acela de a lua din nou credit, de pildă.

Dacă reorganizarea judiciară eşuează, atunci se deschide falimentul personal, procedură care durează maximum 5 luni – lichidare.

Bunurile debitorului sunt lichidate şi sumele rezultate vor reveni creditorului/creditorilor.

Dacă bunurile sunt insuficiente ca valoare pentru stingerea creanţelor, atunci debitorul de bună-credinţă va putea fi descărcat parţial sau total de datorii – beneficiul scuzabilităţii.

Dacă din executarea bunurilor şi prin urmarea planului de plată se achită 75% din datorie, atunci debitorul va beneficia de închiderea anticipată a procedurii de insolvenţă şi de ştergerea din toate registrele de publicitate şi evidenţele publice a consecinţelor juridice ale insolvenţei – reinserţia socială (termen pentru care comisia juridică a propus înlocuirea, pentru că acesta este folosit pentru condamnaţii penal).

Dacă locuinţa debitorului face obiectul lichidării, acesta poate beneficia de dreptul de a locui în aceasta pe toată perioada procedurii şi pentru o perioadă ulterioară decisă de instanţă.

Datoriile rămân la valoarea nominală de la momentul deschiderii procedurii – fără dobânzi, penalităţi.

Se asigură debitorului cheltuielile minime de subzistenţă pe durata procedurii.

În cazul în care se instituie falimentul personal, judecătorul poate da dreptul debitorului, împreună cu familia sa, să rămână în locuinţă timp de 2 ani. Debitorul de rea-credinţă sau debitorul fraudulos vor putea primi trei luni dreptul de a locui în imobil, asta doar în cazul în care acesta, împreună cu familia, sunt puşi în pericol.

Debitorul de rea-credinţă şi debitorul fraudulos nu vor beneficia de scuzabilitate, deci vor rămâne cu datoriile anterioare închiderii procedurii de faliment, dacă acestea nu s-au prescris şi poate fi sancţionat drastic de către judecător: decăderi profesionale, interdicţii de a desfăşura anumite activităţi de tipul celei care a dus la insolvenţă pe o perioadă de maximum 7 ani.

Altfel spus…

Un debitor care are de plată la bancă o rată pe care nu şi-o mai poate permite (scăderea veniturilor, şomaj, boală, creşterea ratei) poate intra într-un plan de reorganizare în care să plătească o anumită sumă lunară timp de trei ani sau, dacă nu are venituri suficiente, să intre în faliment. Apelul la faliment este un lucru destul de grav pentru debitor şi ar trebui evitat. În cazul unui faliment, clientul îşi pierde casa şi alte proprietăţi dispensabile. Asta se întâmplă şi acum în cazul executării silite, cu diferenţa că acum, dacă valoarea garanţiilor/bunurilor executate nu acoperă datoria, atunci datornicul tot va trebui să plătească băncii diferenţa, adică va rămâne înglodat în datorii pentru mulţi ani, poate zeci de ani, fără şansa de a mai apela la un credit, un card de credit etc. Să ne gândim la valoarea de vânzare a unei locuinţe de acum în comparaţie cu anii de glorie a pieţei imobiliare, când casele nu erau doar scumpe, ci şi supraevaluate de către evaluatorii imobiliari. În medie, preţurile au căzut cu 50% faţă de vârf, şi dacă garanţia este executată, omul este bun de plată pentru acea diferenţă, plus dobânzi şi comisioane. Asta înseamnă mulţi ani în care clientul stă sub datorie şi veniturile sale declarate sunt urmărite şi banca îşi ia dreptul din ele. Astfel că unii aleg să îşi ascundă veniturile, să treacă în economia gri, ceea ce îi afectează din nu numai din punct de vedere economic, ci şi social.

Cu legea insolvenţei persoanelor fizice aprobată, debitorul are şansa unui nou început. Îşi va pierde locuinţa, dar nu va mai fi urmărit pentru diferenţa de credit, dacă e în pericol, poate să stea în locuinţă pentru o vreme.

Pentru bănci, beneficiul este că, dincolo de faptul că şi ele pot cere insolvenţa debitorilor, acestea pot să îşi elibereze provizioanele constituite pentru creditele neperformante ca urmare a declarării falimentului debitorului. Astfel, scade presiunea de pe bilanţurile băncii, pentru că banii blocaţi în provizioane sunt foarte scumpi.

Băncile se tem însă că românii vor da năvală să îşi declare falimentul ca să nu mai plătească ratele la credit, că aceasta este o metodă prin care vor înţelege să fugă de obligaţii.

Bancherii români şi-au exprimat opoziţia faţă de adoptarea acestei legi încă de la apariţia proiectului. Radu Gheţea, preşedintele CEC Bank şi al Asociaţiei Române a Băncilor – organizaţia de lobby a bancherilor -, Steven van Groningen, directorul executiv al Raiffeisen Bank România şi Andreas Treichl, directorul executiv al BCR la acel moment, au avut numeroase intervenţii în care şi-au manifestat opoziţia faţă de această lege. De la „românii nu prea îşi plătesc datoriile”, la „costurile creditării vor creşte” sau „România nu este pregătită pentru această lege”. Gheţea avansa suma de 600 de milioane de euro ca pierderi în sistemul bancar în acel moment.

Banca Naţională nu a susţinut nici ea legea. Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, declara că „deşi acest tip de lege există în mai multe ţări europene, acolo a apărut de mult şi în mod firesc în procesul relaţiilor băncilor cu clienţii. În momentul de faţă, însă, în România, piaţa este dominată de lipsa capitalului de încredere”. Doar că Vasilescu a omis să spună că mai multe foste ţări comuniste aprobaseră de curând sau aveau în curs de aprobare o astfel de lege, tocmai pentru a veni în avantajul populaţiei şi pentru a dezmorţi piaţa creditului.

Numărul persoanelor fizice cu restanţe la plata creditului a crescut de la 686 de mii în martie la 726 de mii în aprilie, iar numărul de restanţe a crescut de la 963 de mii la 1,015 milioane. Sumele restante sunt de 7,83 miliarde de lei. Cei mai mulţi clienţi nu pot să plătească oricum, aşa că nu o fac, fie că au posibilitatea legală de a da faliment sau nu. Şi pentru bănci nu există niciun beneficiu din asta.