Leul românesc în 1918: slăbit de război, a fost suficient de puternic pentru Marea Unire

Decizia politică a Marii Uniri din 1 decembrie 1918 a găsit leul slăbit de inflaţia specifică războiului.

Totuşi, moneda naţională a României şi sistemul monetar din spatele ei au avut suficientă forţă să acopere costurile aferente unificării monetare şi, în general, ale integrării economice a Transilvaniei, Bucovinei, Basarabiei şi Banatului în Regatul României de dinainte de primul război mondial. 

Costul unirii

România a cheltuit mulţi bani numai pentru preschimbarea în lei a valutelor care circulau în provinciile care au intrat în sistem şi unde, desigur, nu circulau lei.

Mecanismul pare simplu: fie Banca Naţională împrumuta Guvernul, iar pentru asta „tipărea“ bani, fie Guvernul se împrumuta pe piaţa externă.

După 1918, „la împrumuturile cerute de condiţiile extraordinare ale războiului (mari împrumuturi cerute de stat Băncii Naţionale, pentru pregătirea armatei) se adaugă şi împrumuturile pentru unificarea monetară şi cheltuieli bugetare”, potrivit studiului „Evoluţia Economică a României (1859 – 1947)„, publicat de Institutul de Economie Naţională al Academiei.

Datoria externă a României, exprimată în monedă constantă a crescut, din 1915 până în 1927,  cu aproape 40% (147 milioane de dolari), până la la 519 milioane de dolari.

Pentru comparaţie, dezvoltarea României, dar şi războiul de independenţă au consumat credite externe de 356 milioane de dolari, crescând datoria externă de 23 de ori,  de la 16 milioane dolari în 1868, până la 372 mil. dolari în 1915.

Valoarea leului

Costul unificării poate fi măsurat şi prin efectul său, deprecierea leului, fie că a fost pricinuită de inflaţie fie de efectele îndatorării externe.

În 1914, leul era echivalent cu francul elveţian şi cu francul francez, iar o liră sterlină se cumpăra cu 25,5 lei, în timp ce dolarul american costa circa 5 lei

În aprilie 1919, francul elveţian şi cel francez costau 3 respectiv 2,5 lei, în vreme ce o liră sterlină ajunsese deja la 66 de lei, iar dolarul la 15 lei. 

Băncile Marii Uniri

După Unirea din 1918, a fost necesară integrarea a două sisteme financiar – bancare (din Transilvania, Banat şi Bucovina, respectiv Basarabia) în cel al României.

De pildă reţeaua sucursalelor şi agenţiilor Băncii de stat austro – ungare a fost preluată de Banca Naţională a României.

Banca Naţională a României se înfiinţase cu 38 de ani mai înainte, cu un capital de 12 milioane lei, deţinut în proporţie de două treimi de particulari şi restul de stat. Ulterior, cu diferite ocazii, statul îşi retrage participaţia, iar în altele şi-o reconstituie.

Băncile private din Transilvania, printre care şi Banca Albina, cu capital românesc, „au cunoscut o dezvoltare concomitentă cu aceea generală a provinciei în corpul naţional al statului român”, spune studiul citat.

În vechiul Regat existau deja, în 1913, 197 de instituţii bancare, cu un capital de 215,8 milioane de lei,  la care se adăugau  Casa de Economii şi Casa de depuneri şi Consemnaţiuni, care se vor numi CEC, în 1932.

Printre acestea se numărau Banca Generală Română (cu capital german), Banca de Credit Român (capital austriac), Banca Marmorosch, Blank & Co. (capital ungar, german şi francez), dar şi bănci cu capital românesc – Banca Agricolă, Banca de Scont din Bucureşti şi Banca Românească.

Unirea aproape că triplează numărul băncilor din România, până la 556, cu un capital de 2,4 miliarde de lei.

Băncile Transilvaniei se dezvoltă după 1918 „cu sprijinul Institutului de Emisiune integrându-se deplin şi participând la investiţii şi exploatarea economică prioritar în Transilvania“.

Băncile cu capital străin particular din Transilvania au intrat în concurenţă şi, „uneori în alianţă cu capitalul naţional românesc“, potrivit studiului „Evoluţia Economică a României (1859 – 1947)”, publicat de Institutul de Economie Naţională al Academiei.

„Mai mult chiar, fiind mai puternice, băncile germane şi maghiare şi-au extins participarea de interese şi în teritoriul vechi al statului român; pe de altă parte, băncile maghiare şi germane locale transilvănene şi-au păstrat o serie din vechile legături de finanţare cu băncile de la Viena şi Budapesta şi în anumită şi le-au extins şi în centrele financiare de la sud şi est de Carpaţi“, mai spune studiul citat. (Adrian Ionescu)

Guvernatorul Bibicescu

Ioan G. Bibicescu (8 noiembrie 1849, Mehedinţi – 2 mai 1924, Bucureşti) a fost un publicist, om politic şi economist român, guvernator al Băncii Naţionale a României în perioada 1916 – 1921. A studiat dreptul la Bucureşti şi economia la Paris. A fost membru al Partidului Naţional Liberal şi parlamentar, iar mentorul şi protectoru lui a fost C.A. Rosetti.

Îşi începe activitatea la Banca Naţională la 16 noiembrie 1895, ca director al biletelor. În 21 februarie 1914 devine viceguvernator, iar din 8 decembrie 1916, guvernator. Conduce instituţia timp de 5 ani, într-una dintre cele mai dificile perioade. S-a împotrivit vehement strămutarii Tezaurul României în Rusia. Se retrage în 1921 din postul de guvernator, cu titlu de „guvernator onorific”.