Liderii UE se aventurează în teren necunoscut
Există multe metafore pentru criză. Un accident auto filmat cu încetinitorul, îl vedem cum se întâmplă, dar nu putem face nimic. Un vârtej: ţările puternice financiar sunt aspirate de ţările slabe. Criza ca o combină audio care nu mai merge. Cum faci să cânte din nou muzica? Verifici priza, bagi mâinile în cabluri, dai un pumn în amplificator. Cam aşa fac faţă crizei şi liderii europeni.
Luni, agenţia de rating Moody’s a ajuns şi ea la aceeaşi concluzie. Politicile puse în aplicare nu sunt suficient de pro-active şi avansează cu paşi prea mici. Moody’s nu greşeşte, cel puţin în această privinţă.
Politica de austeritate, de exemplu, a fost considerată timp de doi ani drept singura cale de a ieşi din criză. Mantra îngânată era că încrederea în ţările zonei euro şi pe piaţa de obligaţiuni nu va fi restabilită decât atunci când bugetele şi datoriile statelor vor fi fost din nou în ordine.
Cine este de vină?
Dar acum, liderii europeni au schimbat placa. Întrucât dacă toată Europa face economii şi ridică impozitele în acelaşi timp, nu mai există creştere economică. Deci şomajul creşte, situaţia socială se deteriorează rapid şi rezistenţa la reformă se măreşte. Iată de ce se vorbeşte acum simultan de austeritate şi de creştere. Liderii europeni au încheiat chiar şi un Pact de creştere.
Felul cum a fost abordată problema Greciei nu urmează nici el o direcţie dreaptă. Iniţial, Fondul Monetar Internaţional nu trebuia să fie implicat în împrumutul de urgenţă pentru greci. Ulterior, FMI a devenit din nou indispensabil. La început era tabu de a vorbi cu voce tare de reducerea datoriilor greceşti. Se considera că acest lucru ar fi declanşat un val de panică în bănci şi printre investitori, dar după un timp şi această anulare a datoriilor a devenit, dimpotrivă, de dorit.
Iniţial, un fond de urgenţă de 440 miliarde de euro era suficient pentru a rezolva criza. Apoi, 780 de miliarde. Apoi au trebuit adăugate alte 500 de miliarde de euro din fondul de ajutor permanent. Şi încă aproape 500 de miliarde de la FMI. Între timp, experţii estimează că tot nu sunt destui bani în cuferele de război.
Şi mai există multe alte exemple ale incertitudinii predominante. Precum Finlanda, care cere subit o garanţie pentru împrumuturile către Grecia. Sau emergenţa întrebării dacă împrumutul de urgenţă băncilor spaniole ar trebui sau nu să conteze ca o datorie a statului spaniol. Prin urmare, singura constantă este că, de fapt,criza nu se termină.
Putem reproşa cuiva această nehotărâre? Analişti, profesori universitari şi operatori bursieri arată cu uşurinţă cu degetul vinovaţii. Este nevoie de îndrăzneală şi dinamism pe planul politic, spun ei.
Dar poate că lucrurile nu sunt atât de simple. Investitorii, cum ar fi fondurile de pensii, companiile de asigurări şi fondurile speculative, cer intervenţii radicale pentru a-şi investi banii cu încredere în zona euro: mai mult control, mai multă supraveghere a băncilor, mai puţine riscuri pentru a evita repetarea greşelilor.
Europa bâjbâie dar continuă să meargă
Dar astfel de acţiuni implică mai multă Europă, iar liderii europeni ştiu că acest lucru nu va place electoratului lor. Fără a mai pune la socoteală că înseamnă şi din ce în ce mai puţină margine de manevră pentru ei-înşişi. Prin urmare, ei preferă să caute limitele prin pe bâjbâite şi să le împingă puţin câte puţin, mai degrabă decât să facă intervenţii radicale, oricât de necesare ar fi acestea.
Este de asemenea foarte important faptul că criza monedei euro este un teritoriu necunoscut pentru toată lumea. Pentru politicieni, funcţionari şi economiştii care îi asistă, dar şi pentru pieţele financiare şi pentru ştiinţele economice.
O criză a datoriilor publice este un fenomen vechi ca lumea. Dar a găsi o soluţie la o criză a datoriilor într-o uniune monetară superficială care nu înregistrează nici creştere? Acest lucru nu are precedent şi nu există leacuri tip. Grecia, Spania, Portugalia şi Italia nu pot recurge la devalorizare pentru a-şi face economiile mai competitive.
Şi fiindcă nu există soluţii simple, politicienii şi preşedinţii băncilor centrale zămislesc tot felul de construcţii ale căror consecinţe sunt greu de prezis. Şi pentru care, la cel mai mic detaliu, este nevoie de un consens politic. Astfel Europa continuă să tatoneze. Până când vor descoperi la Bruxelles că era suficient să schimbe bateriile la telecomandă. Sau până când vor scurtcircuita de-a binelea boxele.