Liderul de sindicat de la Petromidia acuză:”Statul român ne pune în pericol locurile de muncă”

– Care este starea de spirit în rândul salariaţilor, a membrilor de sindicat? Sunt îngrijoraţi?

– Din punctul de vedere al salariaţilor, lucrurile au intrat în normal. Am finalizat negocierile cu conducerea companiei şi am obţinut o creştere salarială începând cu 1 iulie, dar îngrijorător este ceea ce se întâmplă cu DIICOT, cu sechestrele care s-au pus, pentru că în momentul în care vine şi îţi pune sigiliu pe instalaţii, atunci ai o problemă pentru că nu poţi să mai funcţionezi şi riscul de a-ţi pierde locul de muncă este foarte mare. Chiar avem o astfel de situaţie la Rompetrol Gaz, unde există o staţie de îmbuteliere pentru butelii. Din cauză că a venit ANAF şi a pus sigiliu, activitatea este în momentul de faţă oprită. Nu s-a mai eliberat avizul de antrepozit fiscal. Sunt afectate în jur de 35 de locuri de muncă. Deocamdată, oamenii vin la muncă dar nu au activitatea pe care trebuie să o facă şi atunci îşi fac griji. Tot ne sună pe noi dacă ştim ceva, dacă s-a luat vreo decizie. Oamenii îşi fac probleme pentru că nu îşi mai văd locurile de muncă singure.

– Această activitate a DIICOT afectează siguranţa locurilor de muncă?

– Atâta timp cât în momentul în care vine şi îţi spune că ai sechestru pus pe alea, pe alea şi nu poţi să faci mişcare, este foarte greu. Poţi să pui sechestru pe acţiuni sau pe altceva, dar şi acolo… Închipuiţi-vă că după 25 de ani, de la 15 ani de la privatizare, este cam ciudat să vii cu astfel de măsuri, când suntem la al treilea proprietar. Am fost la stat, apoi am fost la Patriciu şi acum suntem la KazMunayGaz. Acum suntem la al treilea proprietar şi vii şi începi să blochezi o activitate pentru că s-a întâmplat ceva înainte ca KazMunayGaz să cumpere acţiunile, care, este cumpărător de bună credinţă. În momentul în care au venit şi au cumpărat aici, statul român a girat, a spus că totul e OK, că nu are nici un fel de probleme compania, iar apoi te trezeşti după opt ani că ţi se spune: „Stai puţin că are firme probleme!”. Nu cred că este în regulă. Plus de asta, din toate discuţiile purtate până acum, s-au făcut toate investiţiile şi urma să se facă iar alte investiţii de 500-600 milioane de dolari, dar când ai probleme de genul acesta nu mai vine nimeni să investească. Ori noi, dacă nu se fac investiţii, este normal să ne fie teamă de locurile de muncă, că nu putem să le mai păstrăm.

– Este pusă în pericol prezenţa KazMunayGaz în România?

– Din discuţiile pe care le-am avut cu conducerea companiei, ei spun că dacă în continuare sunt ţinuţi într-un sistem din acesta în care nu poţi să te dezvolţi, este normal că se gândesc să caute alte opţiuni, ce să mai investească dacă statul român îi ţine blocaţi în continuare.

– Şi-au respectat investitorii kazahi angajamentele şi obligaţiile faţă de salariaţi?

– Din punctul acesta de vedere s-au plătit salariile, orice înţelegere pe care am avut-o cu ei a fost respectată. Şi-au achitat obligaţiile pe care le aveau conform contractelor colective de muncă faţă de salariaţi. Şi pe linie de securitate şi siguranţă în muncă au luat toate măsurile ca să se lucreze în condiţii de siguranţă deplină. Nu este nicio problemă din acest punct de vedere. Noi mergem pe principiul că suntem parteneri şi ne interesează foarte mult ca locurile de muncă să rămână în continuare.

– Ce ar însemna pentru Petromidia continuarea acestei incertitudini?

– Problema nu se pune doar pentru platforma de la Petromidia. Grupul KazMunayGaz care controlează Rompetrol are în România în jur de 6.000 de angajaţi. Dar nu îi punem doar pe aceştia, ci şi pe cei care au conexiune cu această activitate, care se ridică la un număr foarte mare, la 12 -15.000 de oameni, care trăiesc în România pe serviciile pe care le acordă Rompetrol. Nu pot să înţeleg nici statul român din moment ce în jur de 1-2 miliarde de dolari pe an se plătesc taxe către stat. Nu mai vorbesc de fiecare salariat care plăteşte asigurări sociale, de sănătate. Şi la bugetul local, unde sunt puncte de lucru mai consistente, sunt taxele foarte mari pentru administraţia locală.

Rămân totuşi uimit că în anumite momente, când un lucru merge bine, trebuie să se găsească cineva să stopeze. Nu vine nimeni să întrebe cum am rezistat până în 2000, când în 1997 au vrut să ne închidă, să ne treacă pe acea faimoasă listă de lichidare. Ne-am dus la Bucureşti la prim-ministrul Ciorbea, iar ministrul Finanţelor, Ciumara, ne povestea că atunci când venea Thomson de la FMI spunea „Pe asta aţi închis-o?”, şi punea direct degetul pe Petromidia. S-au încercat apoi diferite forme de privatizare, când a venit firma turcească Akmaya. Atunci a trebui să facem tărăboi ca să se anuleze contractul pentru că într-un an şi jumătate nu aduseseră decât o barjă de ţiţei. Şi s-a găsit o soluţie de privatizare cu Rompetrol unde era Patriciu şi alţi doi investitori. Pentru noi, ca lucrători pe această platformă, a fost o mană cerească. În momentul în care s-a făcut privatizarea cu Rompetrol am solicitat trei condiţii în contractul de privatizare: să asigure furnizarea de materie primă la capacitate, să asigure locurile de muncă pentru 5 ani şi respectarea contractului colectiv de muncă. Ceea ce s-a pus în aplicare. Ceea ce spunea toată lumea că s-au transformat datoriile Petromidiei… păi s-au transformat datoriile, nu le-a şters cum s-a întâmplat de multe ori în această ţară. La Petromidia au fost transformate datoriile în obligaţiuni la care s-a plătit dobândă. Urma să fie răscumpărate sau statul să devină din nou acţionar sau să le scoată la vânzare. Nu era nicio problemă. De ce să vii acum să spui că nu a fost o soluţie bună? Mai ales că se primise şi acceptul de la Comisia Europeană pentru acest lucru. Şi vii acum să spui că nu trebuia să faceţi privatizarea! Păi cum adică?

– În lumina celor spuse de dvs. şi ţinând cont că Petromidia este una dintre cele mai moderne rafinării din Europa, credeţi că are cineva un interes să pună sub semnul întrebării viitorul ei?

– Eu cred că sunt interese, ca în orice branşă, sunt interese foarte mari în zonă. Pot să vă spun că în 2006 am aflat că de fapt Thomson era plătit de greci ca să se închidă Petromidia. Iar în Grecia, din 2000, s-au făcut două rafinării noi, şi acum vedem în ce situaţie sunt. Ăia au reuşi să facă două rafinării noi deşi nu au ţiţei, iar în România vroiai să închizi şi singura rafinărie pe care o ai cu ieşire la mare, cu toate posibilităţile de aprovizionare. De asta nu am înţeles nici statul român de ce procedează aşa acum. Ar fi putut găsi alte metode dar care să lase lucrurile să funcţioneze ca şi până acum.
Există acest interes ca Petromidiei să îi meargă rău. Avem şi Lukoil care şi-a modernizat rafinăria de la Burgas. Este o mare bătălie pe piaţă în zonă. Cu cât scoţi mai repede un competitor din joc cu atât mai bine. Nu pot să înţelege însă de ce tocmai statul român pune umărul la slăbirea Petromidiei, cine ce interese are? Cine are interesul ca o companie care merge bine, care a fost modernizată, în care s-a băgat 1 miliard de dolari, care are tehnologie de ultimă oră, să se închidă sau să se oprească? Cine are interesul? Să arate cine ce a furat! Dar ei vin şi blochează activitatea venind şi punând sechestru. A mai fost o activitate de genul acesta în 2005 când au vrut să pună sechestru, să blocheze rezervoarele, şi atunci, noi, ca sindicat am făcut un memoriu la Procurorul General şi am spus că nu ni se pare corect să ni se blocheze activitatea. Pune sechestru pe altele, pe acţiuni, pe ce vrei, dar nu pe lucruri care îmi blochează activitatea.

– Dacă lucrurile nu reintră în normal, aveţi în vedere acţiuni sindicale, ale salariaţilor?

– Noi am discutat cu oamenii. Oamenii sunt hotărâţi ca în momentul în care li se pun în pericol locurile de muncă, atunci reacţionează. La fel cum am reacţionat şi în 1997 când am fost trecuţi pe lista de lichidare, cum am reacţionat şi în 1999 când s-a reziliat contractul cu Akmaya. Noi de fiecare dată am reacţionat pentru că ştim ce înseamnă locurile noastre de muncă, plus de asta, ce înseamnă obiectivul acesta. Noi ca salariaţi trebuie să ne gândim mai mult decât guvernanţii noştri ce înseamnă pentru România acest obiectiv? Până la urmă vorbim de 4% din PIB-ul României pe care îl reprezintă această unitate. Chiar aşa de neimportanţi suntem? De ce la un lucru care merge bine trebuie să intervină statul şi să îi pună piedici să nu se dezvolte?

– Credeţi că poate exista viitor pentru Petromidia fără KazMunayGaz?

– Din ce am discutat cu conducerea grupului, KazMunayGaz se află în tratative foarte avansate cu o companie de investiţii foarte mare din China, cu investiţii foarte mari în Franţa şi în Europa. Această companie are un proiect de investiţii pentru platforma Petromidia pentru a dubla capacitate rafinăriei. Dar, întotdeauna se găsesc aceia care să zgârmăne şi să întărâte ca să nu se întâmple asemenea lucruri. Dar totuşi, oamenii care fac asemenea chestii înseamnă că nu au nici un simţ românesc în ei. Dacă vine cineva şi investeşte aici, îţi face o rafinărie, nu va putea niciodată să ia rafinăria cu el dacă vrea să plece.
Nici nu mai discut despre avantaje: mai multe locuri de muncă, taxe, impozite etc. Noi ne plângem că nu ne vin investitori, dar când găseşti pe cineva dispus să vină să facă acest lucru găseşti motive să îi pui Stop. Am impresia că avem foarte mulţi oameni care conduc ţara asta care fac parte din diferite servicii, şi nu româneşti. Cine este interesat să scoată concurenţa din joc, apasă pe buton şi pac sare de la Guvern cineva. Asta nu putem să înţeleg noi, ca oameni normali, care lucrăm aici şi ne câştigăm şi noi un salariu.

– Ce ar fi însemnat dacă nu era privatizată rafinăria, dacă deciziile din 2001 nu ar fi fost luate? Care ar fi fost impactul pentru industrie şi pentru rafinărie şi angajaţii ei?

– Dacă nu interveneam atunci în 1997, când am ajuns la Ciorbea, am reuşit să blocăm lichidarea societăţii. S-a găsit acea variantă, când s-a încheiat contractul de privatizare cu Akmaya, unde FPS a greşit că nu şi-a luat nişte garanţii, şi a trebuit să facem noi în 1999 acţiuni ca să se rezilieze acel contract. După aceea, până la final, a fost privatizată. Mulţi acuză că doar 59 milioane de dolari s-a plătit, dar datoriile erau de peste 600 de milioane de dolari. Pe noi ca salariaţi nu ne interesa cu cât s-a vândut. Putea să se vândă şi cu un dolar. Pe mine mă interesează ca acele condiţii pe care le pui să asigure funcţionarea societăţii. Pentru noi a fost o privatizare de succes. Nu ştiu de ce nu înţeleg acest lucru şi guvernanţii noştri. Dacă nu se făcea privatizarea în 2001, acum, aici, nu mai era nimic. Era tot tăiat. Erau atâţia cu fierul vechi primprejur care abia aşteptau să se dea decizia să se taie tot şi să se dea la fier vechi.
Acum nu poţi să opreşti activitatea unei asemenea companii pentru ceea ce a făcut un om, dacă a făcut ceva. I-al pe acela, cercetează-l, vezi dacă a greşit. Dar nu aşa. Vii deodată şi pui sechestru. Iar la noi lucrurile astea se întâmplă mai mult la televizor, în anumite momente. Mai exact, în fiecare an electoral. Mereu, înainte de alegeri, Petromidia devine subiect electoral. Chiar e ciudat. Statul ar trebui să gândească şi ca un om de afaceri, să vadă câţi bani îi aduce acest obiectiv. Dar ei merg pe principiul „să omorâm tot vaca aia care dă cel mai mult lapte”.
În funcţie de înaintarea evenimentelor sau agravarea situaţiei în care suntem vom discuta cu oamenii.
Noi apreciem faptul că Patriciu a căutat să vândă Petromidia cuiva care avea sursa de petrol. Dacă nu aveam rafinăria cumpărată de cineva care avea sursa de ţiţei, pe perioada crizei ne blocam şi cădea totul. Având sursa de ţiţei, avem continuitate în producţie.