Litoralul românesc: de ce să schimbăm ceva când lumea-i fericită? – OPINIE

Discuţiile privind necesitatea unor schimbări în modul în care se face turism pe bucata de coastă românească a Mării Negre sunt întotdeauna sterile. Patronul român este mulţumit că are traiul asigurat pentru un an întreg, fără a fi nevoit să facă investiţii majore. La fel de mulţumit este şi turistul român ajuns mahmur în cameră, după ce a tocat la discotecă câteva sute de euro pe o sticlă vin spumos (care costă câteva zeci de lei la alimentara din colţ).

Turist care nu mai bagă în seamă igrasia, gândacul, mobilierul antic sau aerul condiţionat asurzitor (în cazul fericit în care există aer). Şi mai mulţumit decât turistul este angajatul sezonier. Oricare ospătar face ochii ca farurile atunci când interacţionează cu clientul bun de jumulit, care dă năvală în bodega lui la sfârşit de săptămână, în ciuda serviciilor mediocre care i se oferă. 

Singurul care pierde în acest status quo al veşnicei mulţumiri şi al utilizării la capacitate redusă a resursei turistice autohtone este bugetul statului. Eficienţa economică a sezonului estival nu se reflectă în buget, pentru că ea abia apucă să umple bine câteva buzunare.

Nu acelaşi lucru pare să se întâmple la vecinii bulgari, unde turismul de litoral duduie timp de aproape patru luni pe an (în anumite resorturi ale lanţurilor străine chiar mai bine de un semestru).
Din punct de vedere al resurselor turistice, cele două ţări stau cam la fel: România are vreo 245 de kilometri de litoral, Bulgaria – aproape 380, marea este la fel sărată iar clima nu diferă semnificativ.

Rezultatele obţinute de cele două ţări sunt însă diferite, pentru că au existat modele distincte de dezvoltare. În Bulgaria, lucrurile au început să se schimbe undeva după 1 iulie 1997. La vecini s-a întâmplat atunci un lucru despre care economiştii români vorbesc, nu ştiu de ce, cu fiori de spaimă în ochi: a apărut Consiliul Monetar. Adică a început vremea ordinii în economie, a unei dezvoltări sustenabile pe baza resurselor existente şi a imposibilităţii cosmetizării statisticilor.
Drept urmare, Bulgaria şi-a deschis larg porţile litoralului pentru investitori.

Sătucuri întregi, plaje virgine, porţiuni lungi de coastă au fost oferite în condiţii avantajoase celor care doreau să investească în turismul bulgăresc. Şi investitorii chemaţi au venit în valuri. Nu pentru a face turism de lux, de nişă sau nu ştiu ce altă pretenţiozitate (promisă contribuabililor români de diverşi miniştri, în cazul în care vor fi acceptaţi şi la noi investitorii), ci pentru a merge pe modele funcţionale, verificate în toată lumea. Se poate spune că ei au copiat nu numai modelul spaniol, portughez, turcesc etc., ci şi modelul lui Ceauşescu din anii ’70: un turism de masă ieftin, dar la o calitate rezonabilă, pentru pensionarii, şomerii şi alţi asistaţi sociali ai Europei.

Acest model de dezvoltare turistică al bulgarilor, bazat pe investiţii greenfield, a adus creştere economică în construcţii, a stimulat agricultura şi industria alimentară locale, principalele furnizoare ale hranei de all-inclusive. Nu în ultimul rând, modelul bulgăresc a contribuit la ocuparea forţei de muncă. De pildă, resorturile Iberostar, Melia sau ale altor operatori se deschid la 1 mai (unele chiar la 15 aprilie) şi se închid la final de octombrie.

Fiecare hotel din reţea oferă slujbe pentru câteva sute de oameni, care au astfel existenţa asigurată pentru 7-8 luni. Ei reprezintă deja un personal instruit, calificat, evaluat şi reangajat an de an. Alte sute de mii de bulgari îşi câştigă existenţa din agricultură sau din industria de procesare care furnizează produsele pentru „combinatele turistice”. Iar statul bulgar încasează multe taxe, spre mulţumirea tuturor.

Cum a fost în România? Nicicum. Ce model s-a aplicat? Unul păgubos, dacă examinăm statisticile comparativ cu cele ale bulgarilor. Vechile capacităţi turistice au fost date mai întâi în locaţie de gestiune, după care s-a aşteptat degradarea acestora, pentru a fi privatizate pe nimic. Îmi amintesc şi acum cum asistam ca jurnalist la licitaţiile interminabile organizate cu 15-16 ani în urmă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) pentru a vinde „pachetele cu hoteluri”. În sala licitaţiei se aflau de fiecare dată aceiaşi domni gestionari, viitorii patroni, care schimbau rânjete fericite cu domnii din comisii. Practic, aceşti foşti gestionari comunişti, alături de câţiva patroni de fabrici de sucuri şi de lanţuri de şaormerii, au fost investitorii noştri de la Marea Neagră.

Evident, primarii din zona Litoralului au fost complici la stagnare. Ei au sărit de fiecare dată în sus de nervi când se punea problema unor investiţii de la zero pe terenurile neocupate. Ca urmare, în anumite zone, pe zeci de kilometri, litoralul românesc a rămas o sumă de magherniţe. În alte zone întâlnim un peisaj „minunat”, de apocalipsă post-industrială, în care nu este nici relaxant, nici sănătos să staţionezi.

Dimensiunea tragediei şi a refuzului de a accepta o poziţionare corectă în business-ul turistic global se vede în cifre. Cu o populaţie un pic mai mare de 7 milioane de suflete, Bulgaria a contabilizat în anul 2013 aproape 3.000 de unităţi de cazare, cu circa 300.000 de locuri. Numărul nopţilor de cazare plătite de turişti în Bulgaria a fost în acelaşi an de aproape 22 de milioane. România, cu peste de 20 de milioane de locuitori, are mult mai multe unităţi de cazare (aproape 6.000), însă cu un număr similar de locuri ca Bulgaria. Pe de altă parte, numărul nopţilor de cazare plătite de turişti în ţara noastră a fost în 2013 de doar 19,6 milioane.

Dacă ne uităm la ponderea turiştilor străini, comparaţia capătă note acute în defavoarea României: aproape 15 milioane nopţi de cazare plătite în Bulgaria şi un pic peste 3 milioane de nopţi de cazare petrecute în România (adică la un nivel similar cu Letonia sau Lituania).

Din punct de vedere al dezvoltării industriei turismului, este deplasat deocamdată să defineşti Bulgaria ca un tigrişor economic al Balcanilor. Cel mult, poate fi asemuită unui motan bine hrănit, amuşinând după noi teritorii care pot fi valorificate. Păstrând paradigma, antreprenoriatul din turismul românesc se poziţionează ca o mâţă jigărită, într-o veşnică descoperire autistă a relevanţei propriului destin.