Marea Neagră e inundată cu ţiţei asiatic, dar România nu poate profita

Kazahstanul produce acum 80 de milioane de tone de ţiţei pe an (cam de 20 de ori mai mult decât România), extrase în principal din trei zăcămite, Tengiz, Kashagan ş Karachaganak, zăcăminte dezvoltate împreună cu companii occidentale, a căror producţie tot creşte. In 2016, autoritățile kazahe și un consorțiu de companii petroliere condus de grupul american Chevron, care include și KazMunayGas și Lukoil, au aprobat un plan de investiții în valoare de 36,8 miliarde de dolari destinat majorării producției la câmpul petrolifer Tengiz, de la 27 de milioane de tone pe an în prezent până la 39 milioane tone pe an în 2022. În acelaşi timp, giganticul zăcământ Kashagan, dezvoltat de KazMunayGas în parteneriat cu Eni (Italia), Exxon Mobil (SUA), Royal Dutch Shell (Olanda), Total (Franţa), CNPC (China) şi Inpex (Japonia), şi în care s-au investit 50 de miliarde de dolari, intră în a doua fază de dezvoltare.

Ţiţeiul kazah este transportat până în estul Mării Negre prin conducta CPC (Caspian Consortium Pipeline, lungă de 1.500 km, ce face legatura între zăcămintele din vestul Kazahstanului – Marea Caspica (Tengiz, Kashagan), şi portul rusesc de la Marea Neagra Novorossiysk. Cum producţia de ţiţei tot creşte, în perioada ianuarie-iunie s-a înregistrat o majorare cu circa 25% a cantităţilor de ţiţei transportat, până la un nivel de 27,2 milioane tone. Iar din această cantitate, peste 90% a provenit din Kazahstan.

Operatorul conductei şi-a propus în perioada următoare o majorare o capacităţii de transfer de la 44,3 milioane tone la 65 milioane tone, din care cel puţin 10 vor veni din Kashagan, camp cu reserve estimate la 4,5 miliarde de tone. Deci tot mai mult ţiţei kazah va ajunge la Marea Neagră.

Azerbaidjanul este şi el un jucător tot mai mare în zonă. Rezervele estimate ale ţării se ridică la peste 8 miliarde barili de ţiţei şi circa 22 trilioane de metri cubi de gaze naturale, situate în două mari perimetre: ACG (Azeri-Chirag-Guneshli) şi Shah Deniz.

În perioada ianuarie – iunie 2017, Azerbaidjanul a exportat circa 12 milioane tone de ţiţei, din care peste 2,3 milioane de tone au ajuns in Marea Neagra în porturile Novorossiysk (Rusia) si Supsa (Georgia). Diferenţa a fost livrată prin portul Ceyhan (Turcia) de la Marea Mediterană, prin conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan. Transportul către Marea Neagră s-a făcut prin cele două conducte Baku-Supsa şi Baku-Novorossiysk.

Nu trebuie uitat nici că Socar – compania naţională de profil din Azerbaidjan este implicată în construcţia unei noi rafinării în zona Izmir – Turcia, care va avea o capacitate anuală de prelucrare de circa 10 milioane de tone pe an şi ar urma să fie operaţională în primavera anului viitor.

În ianuarie 2016 a fost ridicat embargoul asupra exporturilor de petrol iranian, iar statul din zona Golfului Persic, al treilea producător de petrol din OPC (după Irak şi Arabia Saudită) exportă deja 2,1 milioane de barili pe zi (pentru comparaţie, producţia Petrom este de circa 170.000 barili pe zi). Iar Iranul doreşte să crească exporturile la 3 milioane de barili pe zi în perioada următoare şi la 5 milioane de barili în anul 2021. 25% din exporturi ajung în Europa, este adevărat pe cale maritimă.

De exemplu, 21 de tancuri petroliere cu titei din Iran au ajuns anul trecut în Franţa, 15 în Italia, 14 în Grecia şi 13 în Spania. Acestea au fost de capacitate mare, de la 80.000 tone tdw (tip Aframax) până la 320.000 tone tdw (VLCC – Very Large Crude Carrier) – vase care pot transporta pana la 2 milioane de barili. Nu este însă exclus ca, pe viitor, o parte din resursele Iranului să ajungă în zona Mării Negre, mai ales dacă se vor materializa şi proiectele de infrastructură de transport din zonă.

Aşadar, tot mai mult petrol ajunge la Marea Neagră. De aici, trebuie să ajungă în Europa Occidentală, iar vechea rută, prin Strâmtoare Bosfor, pare a nu mai suficientă, şi oricum este scumpă şi are limitările ei (nu pot trece vase mai mari de 160.000 tdw) şi tocmai de aceea au apărut rute alternative (cum ar fi conducta Baku-Ceyhan, 1,2 milioane de barili pe zi capacitate şi 1.768 km lungime)

România nu poate monetiza situaţia

România din pacate nu poate profita de pe urma situaţiei, deşi din poziţia geografică şi din infrastructura pe care o deţine la Marea Neagră (terminalele petroliere din Constanţa şi Midia), ar avea de câştigat din tranzitul petrolului din Asia Centrală către Europa. În primul rând, nu a ajutat-o trecutul communist. Deşi era cel mai mare producător de petrol din Europa Comunista (exceptând evident Rusia), România a fost ignorată de Rusia când a început, în anii ’60, construcţia conductei Druzhba (Prietenia), prin care se aprovizionau rafinăriile din zona estică şi din Europa. Druzhba este una dintre cele mai mari conducte de transport al petrolului din lume, cu o lungime de 4.000 de kilometri şi o capacitate de transfer de până la 1,4 milioane barili pe zi, fiind legatura între rezervele din Rusia şi în mică măsură din Kazahstan şi ţări precum Ucraina, Belarus, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Slovacia, Cehia şi Germania. Prin diverse extinderi (circa 1.500 km), ţiţeiul ajunge şi în Austria, Croaţia, Serbia, Slovenia. Nu a trecut prin România şi pentru că regimul Ceauşescu a stabilit parteneriate cu ţările din Orientul Mijlociu (Iran, Irak, Libia) pentru aprovizionarea cu petrol.

Ulterior, a apărut proiectul conductei PEOP. România, Croaţia, Serbia şi Italia au semnat, în 2007, un acord pentru construcţia PEOP, o conductă de 1.400 km, care sa transporte petrol din bazinul caspic catre Constanţa şi portul italian Trieste. Costul PEOP era estimat între 2 şi 3,5 miliarde de dolari. Studiul de fezabilitate al proiectului indica o capacitate maximă de transport de 40 de milioane de tone/an. Potrivit acestuia, România ar fi urmat să beneficieze, din taxe de transit, de aproape 2,3 miliarde de dolari pe an. Însă, Italia şi Croaţia au renunţat, iar proiectul a fost abandonat.
La începutul acestui an, a apărut ideea revigorării parţiale a acestui proiect, prin construcţia de către România şi Serbia a unei portiuni de conductă între Piteşti şi Pancevo, care practic ar lega Pancevo (unde existăo rafinărie, deţinută de Gazprom) de Constanţa, dat fiind că porţiunea dintre Constanţa şi Piteşti există deja.

Proiectul se află acum în etapa colectării informaţiilor necesare lansării unui studiu de fezabilitate realizat în comun, să fie recunoscut şi promovat la nivel european, pentru aportul real în asigurarea securităţii energetice regionale şi europene şi, de asemenea, pentru caracterul geostrategic, geopolitic şi geoeconomic la graniţa sud-estică a Uniunii Europene.

Conducta va o lungime totala de circa 760 kilometri si o capacitate de tranzit a titeiului de 7,5 milioane tone/an. Conducta va fi formata din doua segmente: 320 km intre Constanța – Pitești (construit) si 440 km – Pitești – Naidaș – Pancevo. Investiţia estimata a proiectului se ridica la peste 220 milioane euro.
Dacă există cumva şi o parte bună, este aceea că un alt proiect care să ocolească Bosforul a fost tras şi el pe linie moartă. Este vorba despre mai vechiul proiect Burgas-Alexandopoulis.
În 2007, Rusia, Bulgaria şi Grecia au semnat un acord pentru dezvoltarea acestei conducte, care a fost suspendat in 2011 de autorităţile bulgare din cauza riscurilor si a impactului asupra mediu, dar si a surselor reduse de finantare. Investiţia se ridica la peste un milliard de euro, iar Rusia urma să fie actioner majoritar, cu 51% din proiect.

Aşadar, dacă nu se schimba nimic în viitorul apropiat pe harta conductelor, Turcia va continua să fie principalul castigator din tranzitul petrolului caspic către Europa. România pare a fi obligată să rămână doar consumator: cea mai mare rafinărie din ţară, Petromidia, deţinută acum de compania kazahă KazMunaiGas şi în viitor de cea chineză CEFC, consumă exclusiv ţiţei din Kazahstan, iar mare parte din carburanţii produşi aici sunt exportaţi.