Marea recesiune, anul al VI-lea

recession_89709400_75112800_86746200

Semnalele crizei de lichiditate s-au intensificat în trimestrele care au urmat, culminând cu falimentul Lehman Brothers la jumătatea lunii septembrie 2008 (moment în care indicele de volatilitate pe pieţele americane de capital – VIX – a atins nivelul record).

Din sfera economiei financiare, problemele s-au propagat rapid către sfera economiei reale. Trebuie menţionat faptul că această criză de lichiditate de proporţii a apărut într-un moment în care economia mondială se confrunta cu intensificarea dezechilibrelor de natura contului curent (observate îndeosebi între Statele Unite şi Asia, Europa per ansamblu constituind un punct de echilibru).

În primul rând, creşterea costului finanţării pe mapamond (după minimele record consemnate în ultimii ani ai Marii Moderaţii) a afectat nefavorabil fluxurile comerciale internaţionale. Exporturile mondiale au decelerat de la 7,9% an/an în 2007 la 2,8% an/an în 2008, contractându-se în 2009 cu 10,2% an/an, conform datelor Fondului Monetar Internaţional. Cele mai afectate au fost exporturile economiilor dezvoltate (decelerare de la 6,8% an/an în 2007 la 2% an/an în 2008 şi contracţie de 11,5% an/an în 2009). Exporturile economiilor emergente şi în dezvoltare s-au contractat cu 7,7% an/an în 2009.

De asemenea, criza de lichiditate a determinat modificarea percepţiei riscurilor investiţionale. Prin urmare, am asistat la deteriorarea climatului investiţional, la nivelul economiei reale, cele mai afectate fiind statele dezvoltate (ponderea investiţiilor în PIB a scăzut de la 21,6% în 2007 la 17,7% în 2009).

Totodată, economiile emergente şi în dezvoltare (dependente de fluxurile economice derulate cu statele dezvoltate) s-au confruntat cu ieşiri de capital pe parcursul derulării primului val al crizei macro-financiare, cele mai afectate fiind cele care consemnau importante dezechilibre macroeconomice (externe şi sau interne). Investiţiile străine directe în economiile emergente şi în dezvoltare s-au contractat cu aproximativ 35% an/an în 2009.
Prin urmare, am asistat la evoluţii nefavorabile ale PIB-ului mondial. După decelerarea din 2008 (ritm de 2,8% an/an, comparativ cu 5,4% an/an în 2007), economia mondială s-a contractat în 2009 (pentru prima oară de la finele Războiului Mondial) cu 0,6% an/an. Economiile dezvoltate au fost cele mai afectate, consemnând un declin de 3,6% an/an în 2009. Economiile emergente şi în dezvoltare au decelerat (de la 8,7% an/an în 2007 la 6% an/an în 2008 şi doar 2,8% an/an în 2009).

Evoluţia sub potenţial şi ulterior contracţia economică au determinat deteriorarea severă a condiţiilor din piaţa forţei de muncă pe mapamond, cele maiafectate economii fiind cele dezvoltate, unde rata şomajului a atins un nivel record (peste 8,3% în 2010).

Într-un astfel de context, am asistat la implementarea unor politici macroeconomice expansioniste (în spiritul legilor Keynesiene), atât de natură monetară (reducerea dobânzilor de referinţă către minime record şi implementarea de programe neconvenţionale), dar şi de natură bugetară (care au contribuit la deteriorarea situaţiei finanţelor publice) (cum se poate observa în graficul alăturat, deficitul bugetar (ca pondere în PIB) în rândul economiilor dezvoltate a depăşit nivelul de 8% în 2009). Practic, s-au putut observa importante schimbări de paradigmă la nivelul politicilor macroeconomice în general, a politicii monetare în special: ortodoxism-ul ultimilor ani ai Marii Moderaţii a fost substituit de non-conformismul din perioada Marii Recesiuni, în încercarea disperată de a calma pieţele financiare.

Prin urmare, am asistat începând cu toamna anului 2009 la primele semnale ale crizei datoriilor suverane, valul II al Marii Recesiuni. Evoluţiile recente ale acestei a doua unde de criză sunt cunoscute: Statele Unite au pierdut rating-ul AAA în vara anului 2011; mai multe state europene au solicitat susţinere financiară internaţională, iar situaţia din Zona Euro se menţine în continuare critică.Trebuie menţionat faptul că la 5 ani de la primele semnale ale crizei de lichiditate economia mondială nu pare să fi acumulat forţa necesară pentru a iniţia un nou ciclu economic. Acest lucru este susţinut de evoluţia binomului stocare/destocare din Statele Unite, prima economie de pe mapamond, cu o pondere de peste 20% din PIB-ul mondial. Totodată, factorii de risc macro-financiar se menţine la cote ridicate pe mapamond.

Practic, economia mondială resimte în continuare consecinţele valurilor Marii Recesiuni, manifestate la nivelul statelor dezvoltate, cu repercursiuni în rândul economiilor emergente şi în dezvoltare. Marea Recesiune a determinat declinul potenţialului economic, către minime record din ultimele decenii, dacă analizăm statele europene. Această evoluţie nefavorabilă a PIB potenţial pe parcursul ultimilor ani a fost determinată de declinul investiţiilor de capital, cu impact asupra pieţei forţei de muncă (deprecierea capitalului uman), dar şi asupra factorului total de productivitate.

Totodată, situaţia finanţelor publice se menţine fragilă, îndeosebi, la nivelul economiilor dezvoltate, mai multe state fiind în pragul falimentului (procesul de consolidare bugetară iniţiat în urma primului val de criză va continua şi în anii următori).

Cu alte cuvinte, climatul macro-financiar mondial se menţine în continuare fragil la 5 ani de la declanşarea crizei financiare, probabilitatea ca primul deceniu din actualul mileniu să intre în istoria economică ca un deceniu pierdut fiind foarte ridicată.