#minimleaks: Salariul minim – de la minister, nicio dezvăluire despre productivitatea minimă

Practic, acestor persoane li se restricționează accesul pe piața muncii. Deși ar fi dispuse să lucreze pe salarii mai mici, pentru a-și găsi un loc de muncă, respectiv a dobândi experiență și abilități, nu li se permite să liciteze „prețuri” mai mici pentru munca lor, din cauza salariului minim.

Iar mărirea salariului minim impune costuri suplimentare întregii economii. Toți antreprenorii trebuie să scoată mai mulți bani din buzunar pentru a-și remunera angajații cu cele mai mici salarii. Care ajung adesea să-și piardă locul de muncă, fiind categoria la care se poate renunța cel mai ușor.

Pe total, cel mai mult câștigă statul de pe urma majorării salariului minim pe economie, întrucât urmează să încaseze mai mulți bani din impozitul pe venit și din contribuțiile de asigurări sociale ale beneficiarilor acestui tip de remunerație.

Și mărirea salariului minim reprezintă o decizie arbitrară care nu se corelează cu productivitatea. Nu stimulează creșterea nivelului de trai și nici crearea de locuri de muncă.

Poate aduce bugetului mai mulți bani, dar cu condiția să nu genereze șomaj. De fapt, mărirea salariului minim nu duce doar la șomaj, ci la stagflație, situație în care inflația, stagnarea și șomajul survin simultan.

Să analizăm pe rând riscurile. Dacă guvernul se ambiționează să majoreze salariul minim ca să ia mai mulți bani din impozite va vedea că falimentează niște companii care se aflau deja pe buza insolvenței.

Dacă în sistemul bugetar stimularea productivității se poate realiza și pe căi administrative, în cel privat excesul de reglementări nu va avea ca rezultat decât șomajul și reducerea bazei de impozitare, respectiv o autarhizare a statului în zona bugetară și, implicit, micșorarea capacității de colectare. După stagnare și șomaj ce a mai rămas în discuție? Inflația. Salariile în creștere trebuie să se coreleze cu sporuri de productivitate, altfel nu generează decât inflație.

Mai departe ar trebui explicat de ce majorarea salariului minim constituie o măsură populistă și irațională.

Este populistă pentru că guvernul nu poate crește veniturile. Salariul reprezintă doar expresia monetară a producției realizate în societate, iar guvernul nu poate mări producția semnând cu pixul o hârtie. 

Și creșterea salariului minim e irațională pentru că falsificarea prețului stabilit prin contracte voluntare generează reacții atât pe partea ofertei, cât și pe cea a cererii.

În termeni simpli, ori de câte ori guvernul impune un preț mai sus de nivelul de piață – în cazul de față salariul minim – consecința e dispariția cumpărătorilor și stimularea vânzătorilor, adică apariția șomajului.

Sigur că în ciuda celor spuse până acum, care nu constituie chiar o premieră, continuă să fie vânturată ideea că balanţa dintre capital şi banii pentru cei care muncesc e dezechilibrată și că salariul minim ar trebui să se majoreze ca să se egalizeze acest raport. 

Ne-am întors la Karl Marx, care susține că proletarul primește un salariu care reprezintă bunuri de consum ce pot fi produse în trei zile, dar pentru care el muncește cinci. Cele două zile constituie profitul patronului sau plusvaloarea după cum se exprimă filosoful german. E ceva greșit în această analiză?

Da, lipsește esențialul. Marx nu vede posibilitatea ca patronul să și piardă. Ce se întâmplă dacă pe piață consumatorii nu sunt dispuși să plătească pentru acel bun? Patronul pune lacătul pe fabrică. Muncitorul nu, deoarece a fost plătit. El poate pierde cel mult posibilitatea unor câștiguri (salarii) viitoare ca urmare a falimentului patronului.

Patronul, însă, se decapitalizează. Deci, întâi, patronul îl degrevează pe muncitor de un risc mai mare. Apoi, și poate mai important – după cum observa Böhm-Bawerk – muncitorul obține bunuri prezente, pe când patronul primește bunuri viitoare. Astfel, patronul îl degrevează pe muncitor de un alt inconvenient: așteptarea.

Dar, n-o va face pe gratis, ci va cere mai multe bunuri viitoare în schimbul bunurilor pe care le cedează în prezent muncitorului, și totul în limitele unui contract voluntar.

Din păcate, egalitarismul prinde foarte ușor, deși e limpede că asistăm, din ce în ce mai pregnant, la o diferențiere a inteligențelor, și, implicit, a stărilor sociale. Iar mai important este că traversăm un moment în care o astfel de atitudine se poate dovedi sinucigașă. Încă se manifestă reminescențe ale crizei și eliminarea lor trebuie făcută cu inteligență, nu cu populism.

Gustave Le Bon scria în 1910, într-un articol publicat în jurnalul L’Opinion, că în ciuda tuturor teoriilor egalitariste şi a inutilelor tentative de a elabora coduri de legi, diferenţierea intelectuală nu poate decât să se accentueze, întrucât ea rezultă din necesităţile naturale pe care legile nu le pot schimba.

Progresele realizate în domeniul tehnicii sunt adevăratele motoare ale civilizaţiei. Complicându-se pe zi ce trece, tehnica cere cunoştinţe atât de vaste, iniţiative atât de îndrăzneţe, încât doar oamenii înzestraţi pot să se înalţe la un asemenea nivel.

Este enervant pentru egalitariști când văd rolul elitelor că se mărește atât de mult încât nimeni nu se poate dispensa de ele. Însă doar acestora li se datorează progresul ştiinţific, artistic, industrial care conferă putere unei ţări şi prosperitate miilor de muncitori. Elitele ajung adeseori să trăiască în opulenţă, deși, în realitate, oscilează între bogăţie şi faliment.