Mitroi: Acordurile de finanţare şi supervizarea externă vor fi întotdeauna oportune, până la aderarea la euro

Acesta a subliniat, într-un interviu acordat AGERPRES, că infrastructura ar fi trebuit să fie principalul motiv pentru concedierea imediată şi definitivă a liderilor politici inabili, dacă în ultimii 25 de ani am fi votat cu gândul la copiii noştri.

În interviu, profesorul din cadrul ASE vorbeşte, printre altele, despre inflaţie, politică monetară, dobânzi şi curs de schimb.

Anul trecut, din ianuarie până în august, am avut deflaţie pe CORE 2 ajustat, un indicator care reflectă variaţia preţurilor libere şi cu volatilitate relativ redusă. În ceea ce priveşte inflaţia (indicele preţurilor de consum – IPC) vedeţi un pericol privind valori negative în acest an?

Adrian Mitroi: Situaţia noastră este asemănătoare cu zona euro, inflaţia CORE a evoluat de la negativă la uşor pozitivă, acum subunitară, în principal din aceleaşi cauze, respectiv ‘deflaţia’ petrolului, politicile monetare ultra-acomodative, procesul constant de dezintermediere financiară, creşterea modestă a salariilor reale şi incertitudinea ciclului economic, dar şi temerile de ordin politic şi de siguranţă socială. Inflaţia scăzută este un fenomen generalizat întrucât toate băncile centrale ale lumii sunt angajate ferm în activism monetar acomodativ de reducere a dobânzilor, de injecţie de lichiditate, de monetizare directă sau indirectă a deficitelor fiscale şi de scădere a cursului monedei naţionale.

România se află în continuare pe trend dezinflaţionist datorită scăderii preţului combustibililor (5% în 2014), al produselor vegetale (un an agricol bun), reorientării unor mărfuri alimentare destinate pieţei din Rusia. Dacă inflaţia din ianuarie va reprezenta un minim, iar estimările pentru tot anul rămân în jurul valorii estimate de 2,1%, atunci, pentru a păstra rata de politică monetară cu un mic avantaj şi pentru debitori, adică uşor peste inflaţie, ciclul de relaxare monetară se va încheia cu cel mult o singură scădere, doar până la 2%.

Dacă aprecierea în continuare a dolarului şi creşterea preţului materiilor prime se vor întâmpla în prima jumătate a anului, un scenariu probabil este că dobânda actuală de 2,25% va fi cea mai scăzută valoare în acest ciclu de acomodare monetară. Cota scăzută de TVA în panificaţie a fost direct favorabilă pentru CORE 2, iar acum acest indicator relevant al tendinţei preţurilor este acum uşor pozitiv şi stabil. Inflaţia externă este în scădere, deci e firesc să avem mărfurile şi serviciile la preţuri stabile, scăzute. Produsele agricole sunt ieftine în continuare, dar unele efecte inflaţioniste, de genul accize la tutun calculate la curs mai depreciat sau modificări amânate pentru preţurile administrate, pot ridica uşor anticipările inflaţioniste.

Să înţeleg că nu trebuie să ne temem, pe termen scurt sau mediu, de pericolul deflaţiei?

Adrian Mitroi: Nu, sigur nu. Revenirea economică uşoară, dar susţinută în Europa, şi aşteptările de stabilizare a inflaţiei în jurul cifrei neutre de 2% sunt, deocamdată, argumente împotriva acestui fenomen. Cel mai important, aşteptările ceva mai optimiste ale agenţilor economici, individuali şi corporaţii, nu sunt de scădere a preţurilor ci de creştere economică şi probabil de salarii.

Fenomenului deflaţiei (efect secundar şi consecinţa neintenţionată a politicilor monetare ultra-acomodative, al jocului dur pe piaţa energiei neconvenţionale, al avansului economic constant asiatic – exportator de preţuri mici şi dezinflaţie, dar şi importator de joburi occidentale) are pentru noi doar valoare teoretică. Deocamdată, manualul de utilizare este scris, de 25 de ani, doar în limba japoneză.

Avem o bancă centrală care, fără pauză, ne-a explicat, dar şi sugerat şi oferit, alternativa ocolirii riscului valutar, atât pe partea de credit, dar şi pe cea de debit. Într-o lume de randamentele negative, dobânda reală pozitivă pe leu, deşi mică, este o mare valoare. Un randament net poate ajunge aritmetic negativ din ajustarea rentabilităţii nominale cu inflaţia, costurile de administrare ale investiţiei, impozitele şi comisioanele operaţionale. Cum băncile nu par că mai au nevoie de economiile noastre, un pas firesc va fi către o piaţa cursivă, largă şi adâncă a titlurilor de stat pentru populaţie.

În Romania, suntem şi mai ales vom rămâne în continuare favorizaţi prin aceste dobânzi la leu uşor pozitive. Pentru a beneficia de acestea, trebuie totuşi să fim dispuşi să plătim cu cel mai de preţ activ pe care îl avem – timpul, adică cu elongarea orizontului investiţional sau de constituire a depozitelor. Odată cu revenirea economică sănătoasă randamentele pe termen mediu şi lung vor fi mai mari, real pozitive. Astfel, asumarea de risc şi renunţarea la consum pentru investire pe termen lung vor redeveni regulile de început ale prosperităţii.

În ceea ce priveşte cursul francului elveţian (CHF), ce interval de variaţie vedeţi pentru acest an, în raport cu leul, dolarul şi moneda europeană?

Adrian Mitroi: Cursul de 1,07 CHF pentru un euro este acum pe noul său platou de echilibru. Această valoare este deocamdată compromisul acceptabil de către Banca centrală a Elveţiei, dar nu neapărat şi de cei cu expunere sau tranzacţii pe această monedă. Acest echilibru valutar este posibil să se menţină şi pe termen mediu. Totuşi, de fiecare dată când se redeschide subiectul integrităţii zonei euro, presiunea de apreciere a francului revine neîntârziat.

Spre deosebire, cursul euro-dolar este mult mai susceptibil la volatilitate, în primul rând pentru că variabilele care îl influenţează sunt atât de natură economică, dar şi politică. Economia politică transatlantică este mai greu de anticipat decât politica economică europeană. În cea ce priveşte cursul leu-franc, scenariul cel mai probabil, cred că este o stabilizare pe acest palier pentru următoarea perioadă. La fel, cursul de acum, în jur de 1,06 CHF pentru un dolar, exprimă un echilibru temporar, de stabilitate relativă, a francului faţă de dolarul puternic apreciat al ultimului an.

După aceeaşi logică, o continuare de depreciere a euro faţă de dolar ar trebui să susţină ciclul de relaxare monetară al leului, dar numai cu celelalte pre-condiţii de macrostabilitate îndeplinite. Limita de jos este impusă şi de un minim de dobândă reală implicită în dobânda de politică monetară, respectiv o dobândă pozitivă la facilitatea de depozit.

În ceea ce ne priveşte tensiunile creditului în franci, acestea au fost gestionate corect de sistem, sunt în procent mic şi afectează doar o parte din debitorii privaţi. Pe termen lung, soluţiile specifice şi nu cele generale vor fi de folos ambelor părţi. Chiar dacă nu ştim exact cine a fost gardianul acestei precauţii, România nu are debitori instituţionali (instituţii publice) în monede cu risc valutar ridicat, de exemplu în franc elveţian.

Care este rata de schimb cu cea mai mare incertitudine?

Adrian Mitroi: Cursul dolar-euro. Rezultatele economice mai bune şi mai rapide ale unei economii precum SUA impun o tendinţă de apreciere a monedei faţă de cea a unei economii mai încete, precum UE. Cei doi cavaleri ai bătăliei valutare au cotat la un moment dat chiar şi 1,59 dolari pentru un euro în timpul crizei din 2008, iar acum vorbim de 1,13, cu tendinţă spre paritate. În piaţa valutară nicio previziune nu e scutită de eroare, de direcţie, de valoare sau de timp.

O monedă puternică nu este întotdeauna un lucru bun, cum nici una slabă nu este întotdeauna favorabilă actorilor economici naţionali. Datele economice arată însă că, în situaţia prezentă, cele mai multe naţiuni înclină spre favorabilitatea oferită de o monedă slabă, depreciată.

Dacă în cea de a doua parte a lui 2015, Banca Federală a Statelor Unite va începe să ridice dobânda, atunci probabil o parte din fluxurile de capital vor fi atrase de această oportunitate, cu consecinţa unei relative deprecieri a euro, dar şi presiuni (de volatilitate a cursului) pentru deprecierea monedelor emergente. America va lua decizia să ridice dobânda pentru că economia creşte susţinut, creează joburi, extrage petrol din surse interne şi cu tehnologii noi, inovează şi finanţează antreprenoriatul, iar în final, ca urmare a şomajului minim istoric, va trebui să crească şi salariile, adică exact fracţia inversă a ceea ce se întâmpla în cea mai mare parte a Europei acum. Pe continent, pierdem energie, timp şi resurse pe crize interminabile, de care nici măcar nu suntem vinovaţi şi, mai ales, a căror rezolvare stă şi în sarcina, dar nu şi în beneficiul direct al României.

 Ar trebui ca BNR să continue cu scăderea dobânzii cheie?

Adrian Mitroi: Da, în funcţie de condiţiile economice. Ar fi de folos o reducere până la 2%, cu un minim de recompensă în dobânda reală pentru deponenţi. Lichiditatea sistemului va fi largă, excesivă, cu reducerea coridorului de dobânzi, cu reducerea rezervelor, cu volatilitate temperată a cursului şi tot ce înseamnă un parcurs de normalizare a politicii monetare. Se poate astfel crea o oportunitate de apreciere a leului pe termen mediu. Cu toate acestea, în partea a doua a anului, probabil speculaţia pe preţul petrolului şi al burselor va aduce o creştere de volatilitate pe curs. Beneficiile substanţiale pe care le avem deja, un curs stabil şi dobânzi foarte mici la leu sunt rezultatele pozitive ale relaţiei bune cu finanţatorii instituţionali şi implicit cu pieţele. În plus, trebuie să menţinem fără abatere toate condiţiile de aderare la euro, iar pentru seriozitatea acestui demers, nicio măsura de precauţie nu este excesivă.

 Cum vi se pare situaţia politică de la noi din ţară, în condiţiile în care şi economia are de suferit?

Adrian Mitroi: Democraţia nu reuşeşte deocamdată să ne ajute să alegem politicienii cu spirit civic şi abilităţi economice executive şi nici să îi înlocuim pe cei care evident nu performează. Din fericire, gradul de avans economic ne permite o oarecare decuplare de drama continuă a politicii doar în slujba politicianului.

Nu cred în seninătatea politicienilor şi nici in abilitatea lor de pune interesele generale strategice înaintea celor politice personale pe termen scurt. Intenţiile onorabile nu mai sunt suficiente astăzi, ele trebuie operaţionalizate de planuri de acţiune economică hotărâtă, cu termene şi responsabilităţi. Tocmai de aceea, acordurile de finanţare şi supervizarea externă, de tip stand-by, vor fi întotdeauna oportune, cel puţin până la aderarea noastră la euro. Acestea sunt o asigurare la riscurile externe, dar şi la cele interne reprezentate de deciziile politice incorecte sau amânate contraproductiv.

Argumentul lateral al Guvernului, de îmbunătăţire a condiţiilor macroeconomice interne, este doar parţial valid. Absenţa reformelor structurale, deficitul de infrastructură, lipsa fondurilor europene, investiţii publice puţine şi ineficiente, planificare doar pe termen scurt a bugetelor şi investiţiilor, spaţiu fiscal adiţional pentru angajamentele noastre de mărire a cheltuielilor militare, alte cheltuieli pentru erorile de altădată ajunse la scadenţă, reformele întârziate din sănătate şi educaţie, companiile de stat nerestructurate, reformarea pieţei muncii (tinerii, vârstnicii, femeile, necalificaţii – toţi cei care şi-ar dori să contribuie economic mai mult) şi lista ‘to do’ a liderilor noştri poate continua.

Unele investiţii străine au fost, în general, neconvingătoare. Profitabilitatea lor s-a bazat în general pe achiziţii ieftine. În celelalte cazuri, aceste oportunităţi economice tranzitorii sunt acum transportate şi apoi localizate în pieţe cu salarii mai mici şi consumatori mai puţin îndatoraţi. A treia categorie a fost aceea prinsă pe picior greşit de competiţie. Marii noştri exportatori şi-au modificat sau transportat centrele de profit, ba chiar susţin acum investiţii masive în alte ţări (Ford în Spania, Dacia în Magreb), dezamăgind aşteptările noastre prea optimiste de multiplicare a interesului de dezvoltare iniţial. Motivele sunt cele prezentate public, precum lipsa infrastructurii, a suportului guvernamental şi fiscal, sau sunt cele reale.

Văzând atât de multe oportunităţi de investiţii care ori nu au mai venit ori au plecat, începem să înţelegem că plătim ratele cele mari la nota de plată a dezinteresului nostru pentru infrastructură. Dacă în 25 de ani am fi votat în primul rând cu gândul la copiii noştri, infrastructura ar fi trebuit să fie principalul motiv pentru care ar fi trebuit să ne concediem imediat şi definitiv liderii politici inabili şi cu inapetenţă pentru cel mai mare bun public: o infrastructură performantă. Infrastructura trebuie construita în avansul cererii. Dacă altădată nu am construit autostrăzile siguranţei transportului familiilor noastre pentru că nu aveam circulaţie suficientă, acum ce motivaţie mai putem recicla?

Toate deciziile suboptimale ale liderilor noştri politici, emise doar în folosul câtorva şi niciodată ale cetăţii, rămân în plata generaţiilor viitoare, cele care deocamdată nu votează. Chiar dacă am vrea să votăm acum împotriva lor pentru aceste nerealizări, nu o mai putem face pentru că au alte griji mult mai mari acum.