Nici viitorul nu mai e ce-a fost

Dar întrebarea este ce defecțiuni are globalizarea, așa cum s-a realizat ea în ultimele decenii. Aflăm de la Nassim Nicholas Taleb.

 Potrivit acestuia, Mama Natură iubește redundanțele. Cel mai de înțeles tip de redundanță este cel defensiv, care permite supraviețuirea în condiții adverse, datorită disponibilității rezervelor.

De aceea avem doi ochi, doi plămâni, doi rinichi, chiar și două creiere. Fiecare are o capacitate mai mare decât cea necesară unor situații obișnuite. Deci, redundanța înseamnă asigurare, iar aparentele ineficiențe sunt asociate cu costurile întreținerii acestor rezerve și ale energiei necesare pentru a le ține la îndemână, în ciuda inactivității lor.

Opusul redundanței este optimizarea, pe care se bazează economia, matematizată de Paul Samuelson, iar această matematică a contribuit la constituirea unei societăți înclinate spre eroare. Un economist va considera că este ineficient să păstrezi doi plămâni și doi rinichi, chiar dacă o astfel de optimizare ne va ucide după primul accident.

Dacă am da-o pe Mama Natură pe mâna economiștilor – subliniază Taleb – ei ar scăpa-o de rinichii suplimentari: de vreme ce nu avem nevoie de ei tot timpul, ar fi mai „eficient” să-i vindem pe ai noștri și să folosim un rinichi central, plătit cu ora. Totodată, noaptea am putea închiria ochii, căci nu avem nevoie de ei să visăm.

Și apropo de economiști și erori, ideea avantajului comparativ, descoperită de David Ricardo, și care stă în spatele globalizării, spune că țările ar trebui să se concentreze asupra a ceea ce fac mai bine. Așa că un stat trebuie să se specializeze în vinuri și altul în haine.

Dar ce se întâmplă cu producătorul de vinuri când prețurile oscilează? Îi va părea rău că e „captiv” în fabricarea unui singur produs și va ajunge la o concluzie opusă ideii lui Ricardo. Asta-l face pe Taleb să afirme că Mama Natură nu iubește supraspecializarea pentru că limitează evoluția și slăbește animalele.

Acest lucru explică – conform lui Taleb – că ideile actuale privitoare la globalizare (cum ar fi cele promovate de jurnalistul Thomas Friedman) sunt puțin cam prea naive și periculoase pentru societate, dacă se iau în considerare efectele secundare. Globalizarea ar putea lăsa impresia eficienței, dar instrumentele cu care operează și nivelurile de interacțiune între părți vor face ca fisurile mici dintr-un anumit loc să se extindă în tot sistemul. Rezultatul ar fi asemănător cu o criză de epilepsie provocată de numărul prea mare de celule, care se activează în același timp.

Aceeași idee se aplică și pentru datorii, ne fac să fim foarte fragili la perturbări. Astăzi învățăm în școlile de afaceri să angajăm împrumuturi, contrar oricărei tradiții istorice, în cadrul căreia toate culturile mediteraneene au dezvoltat o dogmă împotriva datoriilor. Romanii spuneau „Felix qui nihil debet”, adică „Fericit cel care nu datorează nimic”.

Datoria presupune un angajament ferm pentru viitor și un grad ridicat de încredere în prognoze. Dacă împrumutați o sută de dolari într-un proiect, sunteți în continuare dator, chiar dacă acesta eșuează. Așadar datoria e periculoasă dacă sunteți prea încrezător în viitor și orb la accidente de tipul „Lebedelor Negre”, lucru spre care cu toții avem înclinația.

Iar prognoza e dăunătoare, de vreme ce oamenii (și mai ales guvernele) împrumută ca răspuns la o prognoză (sau folosesc o prognoză ca scuză pentru un împrumut).

Taleb consideră că Mama Natură nu iubește nimic din ceea ce este prea mare, pentru că e fragil. Conceptul „economiei de scară”, care arată că firmele economisesc bani atunci când devin mari, prin urmare sunt mai eficiente, se află în spatele extinderilor și fuziunilor. Companiile par să fie mai „eficiente”, dar sunt și mai vulnerabile la accidentele externe – apreciază Taleb – acele „Lebede Negre”.

El continuă spunând că atunci când companile sunt mari trebuie să se optimizeze pentru a da satisfacție analiștilor. Aceștia (oameni de tip MBA) vor face presiuni asupra companiilor pentru a vinde suplusul de rinichi și a tăia rezervele, în scopul de a „îmbunătăți bilanțul”, contribuind în cele din urmă la falimentul afacerilor.

Problema guvernelor este aceea că au tendința să sprijine aceste organisme fragile „pentru că sunt angajatori mari” și au agenți de lobby – tipul de contribuții false (dar susținute publicitar în mod vizibil) atât de criticate de Bastiat. Companiile mari obțin ajutor guvernamental și devin tot mai fragile, ajungând într-un fel să conducă guvernul. Dar, pe de altă parte, frizeriile și afacerile mici eșuează fără să-i pese cuiva; ele trebuie să fie eficiente și să asculte de legile naturii.

Și încă un argument adus de Taleb în sprijinul ideii că Mama Natură nu iubește prea mult interconexiunile și globalizarea este densitatea speciilor. Insulele mici au mai multe specii pe metru pătrat decât cele mariși decât continentele.

Completându-l pe Taleb, se poate spune că Mama Natură e redundantă pentru că pune preț pe proprietate. Iar orice eliminare a redundanței reprezintă un atentat la proprietate. Cum sunt legile date de state, care îi forțează pe cei mici să adopte modelul celor mari și să renunțe la ochiul, plămânul sau rinichiul în plus. Problema este însă că cei mici funcționează în condiții de piață, deci au nevoie de asigurare pentru a-și putea desfășura activitatea. Nu precum cei mari, care încearcă să-și compenseze fragilitatea cu presiune politică, lobby și socializarea pierderilor prin deprecierea valorilor deținute de cei mici, în speță banii.

Cei mari încearcă să-i omoare pe cei mici pentru că nu stau bine în costuri, dar ei se confruntă cu riscuri mult mai mari din cauza măsurilor de asigurare la care au renunțat și astfel sunt supuși accidentelor, ce se pot dovedi mortale. Și pentru a nu se observa acest pericol deformează permanent realitatea și anticipațiile.

Desi e limpede că nu pot alerga, fiindcă stau într-un picior, celălalt fiind doar o proteză de lemn ascunsă sub costumul Armani.

Concluzia e simplă. Eliminarea legilor naturii sub pretextul renunțării la ceea ce nu e absolut necesar, redundanța, va genera organisme incapabile să se adapteze la mediu, dar în măsură să-i mistifice caracteristicile reale. În asa fel încât să pară că „Big is beautiful”, când, de fapt, așa cum remarca Taleb, mare înseamnă urât și fragil. Organismele mari manipulează percepțiile asupra mediului în speranța că fragilitatea lor nu va căpăta notorietate.

Invers spus, ca să nu ai un imperiu de carton, ci o proprietate robustă, e nevoie de redundanță, de asigurare. A admite să ai redundanță e tot una cu a permite individului să-și facă viața așa cum vrea el. Altfel se poate vorbi de politizarea economiei, de suprataxarea celor mici, pentru a-i susține pe cei mari și fragili. Cu alte cuvinte, dacă un individ are piscină și iaht nu trebuie impozitat doar pentru că le deține. Dacă îl forțezi să renunțe la proprietate și să gândească la fel ca tine, a devenit fragil.