Noul război din Golf. Care sunt mizele politice şi economice ale izolării Qatarului, cea mai bogată ţară din lume, de către statele arabe

Agenţia de presă a Arabiei Saudite a anunţat că măsurile sunt menite să protejeze securitatea naţională de pericolele terorismului şi extremismului. Qatarul este acuzată că ar acorda sprijin ISIS, al-Qaeda, Frăţiei Musulmane şi unor grupări rebele şiite active în Arabia Saudită şi Bahrain. Alte ţări arabe au anunţat imediat măsuri similare de izolare a Qatarului, la fel şi Insulele Maldive, paradisul fiscal din Oceanul Indian. Arabia Saudită, singura ţară care are frontieră terestră cu Qatarul, şi-a închis graniţa şi a rupt orice contract cu statul vecin. De asemenea, Qatarul a fost suspendat din alianţa militară arabă care luptă în Yemen împotriva rebelilor Houthi sprijiniţi de Iran. Arabia Saudită a închis şi biroul de la Riad al Al Jazeera, televiziunea de ştiri susţinută de Qatar care a deranjat în repetate rânduri interesele vecinilor din Orientul Mijlociu.

Qatarul a răspuns imediat că măsurile nu ar avea nicio justificare legitimă şi îşi acuză vecinii arabi că îi subminează suveranitatea. Emiratul are bani din exportul de gaze naturale, însă este dependent de importuri de alimente şi alte bunuri esenţiale pe cale terestră, prin Arabia Saudită: 40% din alimentele consumate în Qatar sunt importate prin Arabia Saudită, iar 80% tranzitează una sau mai multe ţări vecine din Golf. Au apărut deja ştiri privind supermarketuri luate cu asalt de populaţie în Qatar după ce primele camioane cu alimente au fost oprite la frontieră de către saudiţi. Consecinţele sociale ale blocadei au potenţialul să destabilizeze politic ţara.

Qatarul găzduieşte cea mai mare bază militară americană din Orientul Mijlociu, Baza Aeriană Al Udeid, unde sunt staţionaţi peste 11.000 de militari americani şi care serveşte drept Comandamentul Central al forţelor SUA din această parte a lumii. De la Al Udeid sunt coordonate operaţiunile militare americane în Irak, Siria, Afganistan şi aşa mai departe, direcţionate în prezent în principal împotriva ISIS.

Relaţiile dintre ţările arabe şi Qatar sunt tensionate de mai bine de 20 de ani, iar apariţia primelor dificultăţi coincide cu “emanciparea” Qatarului, care a folosit confortul financiar şi securitatea date de exporturile uriaşe de gaze naturale pentru a ieşi de sub tutela Arabiei Saudite şi pentru a-şi defini propria agendă, cu interese care de multe ori au deranjat celelate ţări membre ale Consiliului de Cooperare din Golf. Crize diplomatice au mai existat, însă măsurile anunţate luni merg mult mai departe decât în trecut. Se remarcă în principal închiderea frontierei de către Arabia Saudită, singura legătură terestră a Qatarului cu lumea.

Bahrainul, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite au mai întrerupt relaţiile diplomatice cu Qatarul în 2014, când şi-au retras ambasadorii de la Doha timp de nouă luni, tot pentru acuzaţii legate de presupusul sprijin acordat unor grupări extremiste – de la ISIS, facţiuni affiliate al-Qaeda, Hamas până la Frăţia Musulmană. Însă toate aceste controverse sunt legate de perioada tensionată din timpul şi de după aşa-numita Primăvară Arabă din 2011, iar neînţelegerile dintre Riad şi Doha sunt mai vechi, mai complexe, şi trebuie explicate mai pe larg.

Guvernat de familia al Thani încă de la mijlocul secolului al 19-lea, Qatarul şi-a câştigat independenţa şi a devenit stat suveran în 1971, odată cu Bahrainul. Qatarul şi Bahrainul au stabilit relaţii diplomatice moderne abia în 1997, iar disputa teritorială dintre cele două ţări, care ardea mocnit de mai bine de 150 de ani, ajungând de mai multe ori în pragul unui conflict deschis, cel mai recent în 1986, a fost rezolvată abia în 2001 printr-o decizie a Curţii Internaţionale de Justiţie. În sudul Qatarului, frontiera cu Arabia Saudită a fost de asemenea un măr al discordiei, nefiind niciodată demarcată clar. Cele două ţări au semnat în 1965 un acord privind frontiera terestră, însă acesta nu a fost ratificat nici până în ziua de azi.

Qatarul şi Arabia Saudită au sprijinit facţiuni diferite în războiul civil din Yemen din 1994. În 1995, Qatarul a contestat vehement numirea unui diplomat saudit ca secretar general al Consiliului de Cooperare din Golf, iar unele informaţii indicau la acea vreme că Doha ia în calcul inclusiv să se retragă din acest for.

Disputele dintre Qatar şi statele vecine ţin de reorientarea politică şi economică semnificativă a Qatarului după lovitura de stat din 1995, când Şeicul Hamad bin Klahlifa al Thani a preluat puterea fără vărsare de sânge de la tatăl său, considerat un prieten al Arabiei Saudite. Emirul Hamad şi ministrul său al Afacerilor Externe, Şeicul Hamad bin Jassim al Thani, au pus la cale ascensiunea Qatarului pe scena globală în anii 1990 şi 2000, un pilon de bază al noilor politici de la Doha fiind dezvoltarea accelerată a infrastructurii de export de gaz natural lichefiat, încheierea de acorduri energetice pe termen lung cu parteneri din Europa şi Asia, precum şi parteneriatul cu SUA în domeniul securităţii.

Emanciparea Qatarului nu a fost privită cu ochi buni de Arabia Saudită, partenerul tradiţional al Statelor Unite în lumea arabă. Riadul ar fi fost implicat în două tentative de lovituri de stat la Doha, în 1996 şi în 2005. Timp de mai bine de cinci ani, între 2002 şi 2008, Arabia Saudită nu a avut ambasador la Doha, pe fondul disputelor intense privind sprijinul acordat de Qatar organizaţiilor islamiste şi nemulţumirilor faţă de politica editorială a Al Jazeera, a cărei acoperire privind afacerile interne ale Arabiei Saudite nu a fost pe placul Riadului. Tensiunile s-au inflamat din nou odată cu Primăvara Arabă, când Qatarul şi Emiratele Arabe Unite au marşat pe politici diametral opuse în ceea ce priveşte Frăţia Musulmană.

În 2013, când Emirul Hamad a cedat puterea în favoarea fiului său, actualul Emir Tamim, Riadul şi Abu Dhabi sperau că noul lider de la Doha va realinia politica externă a Qatarului. La doar cinci luni de la preluarea puterii, disputa a fost reaprinsă de informaţii apărute în presa americană cum că mai mulţi membri ai Frăţiei Musulmane s-ar fi regrupat la Doha după lovitura de stat din Egipt care s-a încheiat cu răsturnarea preşedintelui Mohamed Morsi şi instaurarea dictaturii militare.

Regele Abdullah al Arabiei Saudite l-a convocat pe Emirul Tamim la Riad, în noiembrie 2013, unde i-a cerut imperativ să alinieze politica externă a Qatarului la interesele celorlalte state membre ale Consiliului de Cooperare din Golf. Tamim a semnat şi un acord prin care s-a angajat să nu intervină în politica internă a altor ţări membre ale Consiliului. Criza şi-a atins apogeul în martie 2014, când Riadul şi Abu Dhabi au acuzat Qatarul că oferă refugiu mai multor membri ai al-Islah, ramura Frăţiei Musulmane în Emiratele Arabe Unite, fugiţi din Emirate în 2012. Atunci, şeicul Sabah, emirul Kuweitului, care ar avea o relaţie apropiată cu Emirul Tamim al Qatarului, a mediat negocierile dintre cele două părţi, rezolvând disputa în noiembrie 2014 după o serie de concesii oferite de Doha, între care relocarea membrilor Frăţiei Musulmane din Qatar în Turcia, expulzarea disidenţilor din emirate adăpostiţi în Qatar, închiderea biroului din Egipt al Al Jazeera şi cooperarea mai strânsă cu partenerii din Consiliul de Cooperare, inclusiv aplicarea riguroasă a acordului semnat în 2013 la Riad.

Trebuie amintită şi dimensiunea economică a conflictului. Tot în 1995, după reforma forţată a Emirului Hamad, Qatarul a realizat şi prima livrare de gaz natural lichefiat, pe cale maritimă. Qatarul controlează cel mai mare rezervor de gaze naturale din lume, exploatarea offshore North Field, în parteneriat cu Iranul, principalul rival al Arabiei Saudite în Golf.

Banii din gaze au transformat Qatarul în cea mai bogată ţară din lume. Mica peninsulă s-a remarcat în regiune prin focusarea industriei pe gaze naturale: Qatarul este de departe cel mai mare exportator de gaz natural lichefiat din lume, însa în ceea ce priveşte petrolul este unul dintre cei mai mici producători din OPEC. Odată cu ruptura de cutumele lumii arabe, Doha şi-a negociat şi definit propriile relaţii cu marile puteri, de la cele regionale, precum Iranul şi Israelul, la cele globale – SUA şi, mai recent, Rusia: anul trecut, fondul suveran al Qatarului a cumpărat un pachet de acţiuni în valoare de 2,7 miliarde de dolari la gigantul Rosneft.

După ce a preluat puterea în 1995, Emirul Hamad a decis să nu construiască gazoducte prin care să integreze piaţa locală de gaze cu ţările arabe. La acea dată, vecinii din Golf, mult mai bogaţi, nu vedeau vreun potenţial pe termen lung pentru gazul natural şi nu erau dispuşi să plătească preţul pieţei pentru gaze. Singura conductă construită, proiectul Delfin, care leagă North Field de Emiratele Arabe Unite şi Oman, a operat de-a lungul timpului la jumătate, maximum o treime din capacitate. Abia anul trecut au fost semnate contracte care vor utiliza gazoductul la capacitate maximă. Însă partenerii Qatarului din Europa şi Asia vor lua în continuare, de departe, ceea ce constituie partea leului din producţia de gaze a ţării.

În ultimii ani, cererea de gaze naturale a început să crească simţitor în ţările arabe. Dezvoltarea şi diversificarea economică au creat o piaţă pentru energia electrică produsă pe bază de gaz, precum şi pentru aplicaţiile agrochimice şi petrochimice ale gazului natural. Vecinii Qatarului sunt nevoiţi să plătească bani grei pe importuri de gaz natural lichefiat sau să exploreze propriile depozite de gaze, a căror exploatare este dificilă tehnic şi ar presupune costuri uriaşe. Între timp, Qatarul are cele mai scăzute costuri de extracţie a gazului din lume.

În 2005, Qatarul instituia un moratoriu de doi ani asupra creşterii producţiei North Field, investiţii care ar fi permis exporturi mai mari de gaze către ţările din regiune. Motivul oficial invocat a fost unul tehnic, care ţine de stabilitatea depozitului de gaze, însă Doha a fost acuzată că a luat măsura pentru a împăca sensibilităţile Iranului, partenerul său în North Field. Iranul a exploatat mult, mult mai timid partea care îi revine din zăcământ. Doi ani s-au transformat în 12: moratoriul a fost ridicat abia în aprilie anul acesta, după ce Iranul a ajuns în sfârşit la o rată de extracţie a gazului apropiată de cea a Qatarului.

Gazul nu reprezintă cauza imediată a crizei care a izbucnit după vizita preşedintelui Statelor Unite, Donald Trump, în Arabia Saudită, însă este rezonabil raţionamentul că ţările arabe se aşteaptă ca Qatarul să nu mai facă nazuri şi să le livreze gaze la discounturi semnificative.

Odată explorate tensiunile istorice dintre Qatar şi celelalte ţări arabe, se poate vorbi şi de picătura, sau picăturile, care au umplut paharul.

Aflat în vizită la Riad, Trump a cerut “izolarea Iranului”. A urmat o cronologie dubioasă. Reacţia venită dinspre Doha prin site-urile de ştiri, retrasă aproape imediat, a fost una de susţinere pentru Iran. Autorităţile din Qatar susţin că declaraţiile ar fi fost inventate – “fake news” – iar site-urile de ştiri care le-au difuzat ar fi fost victime ale unui atac cibernetic. Problema ar fi că, indiferent dacă ştirea a fost falsă sau nu, declaraţiile de susţinere a Iranului corespund percepţiilor construite în ani de zile de vecinii arabi în legătură cu politica şi intenţiile Qatarului în regiune.

Un alt eveniment recent care ar putea să fi contribuit la declanşarea crizei este un schimb de prizonieri negociat în aprilie de Qatar pentru eliberarea a 26 de membri ai familiei regale, luaţi ostatici în Irak în decembrie 2015 de Kitaeb Hezbollah, o miliţie şiită care ar avea legături cu Iranul. Qatarul ar fi negociat cu Iran, Hezbollah şi gruparea rebelă siriană Jabhat al-Nusra pentru eliberarea ostaticilor. Scandalul a început odată cu apariţia unor acuzaţii potrivit cărora Qatarul ar fi plătit jumătate de miliard de dolari răscumpărare. Situaţia a fost condamnată vehement de guvernul de la Bagdad, care se luptă de ani buni cu insurgenţi islamişti. Oficialii de la Bagdad s-au arătat sideraţi că grupări teroriste active pe teritoriul său ar fi putut primi o finanţare atât de generoasă de la Qatar, cu complicitatea tacită a Iranului, iar speculaţiile au întărit convingerea celorlalte state din Golf privind pericolul reprezentat de sprijinul presupus acordat de Qatar unor astfel de organizaţii.

Acestea fiind zise, înfruntarea dintre ţările arabe şi Qatar are loc în văzul întregii lumi, ceea ce face dificil orice pas înapoi pentru oricare dintre părţi. Nu este clar ce vor saudiţii de la Qatar, astfel că modul în care va evolua disputa este greu de calculat în avans. Până acum, doar Kuweitul şi-a asumat rolul dificil de mediator. Implicarea directă a Washingtonului pare puţin probabilă având în vedere că Statele Unite au interese semnificative de protejat de ambele părţi ale conflicului.