Nu-i vreo tragedie dacă se desfiinţează pensia „privată”

Iată că propunerea a apărut, discret, în tatonările dintre Guvern şi FMI. Şi, deşi sunt de acord că ar fi un abuz ca banii strânşi până acum să fie mutaţi la stat fără acordul liber al proprietarilor, nu înţeleg de ce ar fi o problemă ca de aici încolo contribuţia să devină complet opţională. În ciuda impresiei pe care au căpătat-o cei din industria pensiilor private, sunt până la urmă „banii mei”, nu ai lor. Şi din păcate, deşi intenţia a fost onorabilă, pensiile „private” obligatorii au ajuns mai mult să încurce.

Cam cum se întâmplă chiar acum în SUA cu programul „Obamacare”, catastrofă din cauza căreia zeci de milioane de americani rămân FĂRĂ asigurare iar restul vor plăti mai mult. Un fenomen asemănător se întâmplă şi în România. Contribuţia la pensia privată adaugă la o taxare a muncii deja mare, astfel că România este pe locul 8 în lume: 43% din banii plătiţi de angajator sunt opriţi de stat. Consecinţa este că numărul celor care muncesc cu forme complete rămâne teribil de mic – doar 4 milioane. Alte câteva milioane muncesc „la negru” sau „la gri”, ceea ce înseamnă că nu au parte nici de pensia privată, nici de cea publică. De vreme ce scopul a fost ratat iar efectele sunt mai degrabă perverse, nu este clar de ce lucrurile ar trebui să meargă înainte în aceleaşi condiţii. Prioritatea acum trebuie să fie cât mai mult balast aruncat peste bord, pentru ca impozitarea muncii să scadă la un nivel sustenabil pentru o ţară nu tocmai bogată, adică de ordinul a 20-30%.

„Dar pensiile private sunt atât de eficiente pe când cele publice vor da faliment…” Da şi nu, sunt o mulţime de lucruri de discutat: 1. Până una-alta, România are experienţa contrară. Cine a avut nişte bănuţi strânşi i-a pierdut aproape pe toţi în inflaţia şi falimentele bancare din anii ’90. Punctele de pensie, aşa vai-de-ele, încă există. Sistemul de pensii generaţional, de fapt o derivativă care transformă banii în putere de cumpărare şi apoi invers, are rostul de-a asigura un venit mic dar sigur. Acumularea înseamnă riscuri mai mari şi beneficii pe măsură. Prin urmare, cele două sisteme nu sunt conflictuale ci complementare. 2. Distincţia public-privat nu are mare relevanţă.

Există şi sisteme de economisire forţată gestionate de stat – sortite eşecului, tot aşa cum pot exista sisteme generaţionale private – în România funcţionează Casa de Asigurări a Avocaţilor. E drept, cele din urmă pot funcţiona coerent doar în sistem semi-închis, pe bază de apartenenţă – la o breaslă, religie etc. 3. Mai degrabă este relevant caracterul facultativ sau obligatoriu al unei scheme. Iar atunci când intrările de bani sunt asigurate prin lege, companiile private devin vulnerabile să facă prostii la fel de mari ca statul, ba uneori chiar mai mari. 4. Ironic, cea mai mare prostie posibilă este obligatorie prin lege (asta e, banii de-a gata vin cu condiţii perverse): să fie „conservator” , adică să investească în… bănci şi titluri de stat. Păi dacă se prăbuşeşte sistemul public de pensii, de unde va avea statul bani să plătească bondurile către privaţi?

Dacă dă faliment o bancă, iar statul are oricum o factură uriaşă de acoperit, ce garanţie au pensionarii „privaţi obligatorii” că vor mai vedea vreun ban? 5. Dar chiar şi dacă fondurile de pensii private au liberate completă de-a investi, nu înseamnă că devin imune la cauzele care ar putea provoca colapsul.

Dacă populaţia îmbătrâneşte, indiferent de forma de transfer a avuţiei, raporturile sociale rămân aceleaşi: mai mulţi pensionari au nevoie de serviciile au mai puţini salariaţi. Faptul că pensionarii au banii în contul de pensii sau în bancă nu-i va ajuta prea tare. Cei activi îşi vor scumpi serviciile până la punctul de echilibru, adică acela în care banii nu vor mai valora mare lucru. 6. Randamentele de până acum din statele care au introdus de mult sistemul sunt adesea date ca exemplu.

Asta e o greşeală de investiţii la care au dreptul doar novicii: să facă planuri de investiţii uitându-se înapoi. Dar chiar şi aşa vor găsi nenumărate exemple de eşec. 7. Ca să ne întoarcem la bănci: cel mai grav lucru, care chiar ar trebui investigat, sunt randamentele fenomenale raportate de fondurile de pensii. Ele sunt – să o spunem elegant – umflate artificial, lucru care se vede măcar din faptul că dintr-un portofoliu de (exemplu ipotetic) 60% depozite bancare unde dobânda e în mod normal cel mult 5% şi 40% titluri de stat cu dobânzi de maxim 7% este imposibil să obţii o medie ponderată de 9%.

Ce se întâmplă de fapt: unele bănci oferă randamente cu totul ieşite din comun (sau scheme de plată a dobânzii în avans etc.) pentru fondurile de pensii private. La început, se putea vorbi de o schemă de marketing la limita legitimităţii: banca îşi asigură un client foarte bun pe termen lung, în schimb fondul de pensii se poate lăuda cu randamente spectaculoase. Până acum, autoritatea de supraveghere s-a făcut că nu vede. Problema este că, după ce liderul pieţei a făcut prima dată manevra asta în 2008, toate celelalte companii s-au simţit obligate să se ridice la noul standard. Problema şi mai mare e că acum nimeni nu vrea să fie primul la corecţie. Problema cea mai mare este că treaba asta nu poate continua la nesfârşit – dacă nu se dezumflă la timp, se va sparge zgomotos. Drept urmare, fiţi pregătiţi pentru orice!Comentarii pe riscograma.ro