Nu mai persifla casierii! Oricând poţi ajunge tu însuţi în locul lor

Insuportabila uşurătate a lucidităţii: „ştiu că muncesc ca un sclav, dar sunt recunoscător că am fost angajat, deşi profilul meu e atât de redundant pe piaţa muncii, încât oricând pot fi înlocuit”.

Unii au facultate, alţii – doar liceul. Dintre cei care au peste 45 de ani, unii au avut posturi mai înalte, cu prestigiu social, din care au fost restructuraţi, pe fondul optimizării costurilor, posturile le-au fost desfiinţate sau oferite unor candidaţi mai tineri, mai fâşneţi. Şi mai disponibili.

Sunt lucrătorii comerciali, casierii, vânzătorii pe care-i vezi mereu robotind la raioanele de mezeluri, lactate, legume din marile magazine.

Mulţi dintre ei muncesc conştiincios zi de zi; fac performanţă constant (e criteriu de eligibilitate la angajare), şi-au interiorizat, de voie, de nevoie, etica muncii, lucrează şi de sărbători, la sfârşit de săptămână sau când le-o cere angajatorul. Fără să protesteze. Ei sunt recunoscători onest că au de muncă.

Ce m-a frapat în urma discuţiilor mele de-a lungul anilor cu mulţi dintre cei care lucrează în postul de casier e simţul realităţii şi cunoaşterea precisă şi corectă a valorii lor pe piaţa muncii.

Dragă cititorule, ai multe de învăţat de la aceşti oameni. Iată la ce îţi recomand să reflectezi:

Învaţă să te evaluezi corect pe piaţa muncii.

Mulţi candidaţi, mai ales absolvenţii de facultate se percep mai valoroşi pe piaţă decât cred angajatorii.
Ei se angajează „doar” pe salarii „decente” care să le permită o viaţă civilizată, dacă nu chiar tihnită, deşi mulţi dintre ei au profiluri profesionale neatractive pe piaţa muncii. Ştiu, tu crezi că dacă vorbeşti fluent o limbă străină şi ai terminat o facultate, eşti special şi pe cale de consecinţă, meriţi un job bine plătit. Această percepţie e distorsionată, în parte pentru că ai trăit până acum într-o bulă virtuală şi nu ai aflat valoarea banului.

Nu, nu eşti special. Încă cel puţin 300 de candidaţi au profiluri identice. Şi toţi vor jobul vizat de tine. Recalibrează-ţi aşteptările şi învaţă să te evaluezi realist.

Cu aroganţă şi naivitate vei crede că îţi permiţi să îţi alegi angajatorul, că îţi permiţi privilegiul de a renunţa, când condiţiile sunt prea grele, că în altă parte sigur e mai bine, că tu meriţi mai mult. Condiţii mai bune, salariu mai mare. Respect! Că doar tu nu meriţi să înghiţi ieşirile şefului, că doar tu eşti mai bun decât el, că, la o adică, îl poţi înlocui, că o să îţi simtă lipsa când o să pleci din firmă.

Cei mai mulţi dintre cei care gândesc aşa au percepţii distorsionate asupra pieţei muncii şi asupra propriei valori pe piaţă.
Deschide ochii! Uită-te în jurul tău! Salariul pe care îl încasezi reflectă exact cât valorezi tu acum pe piaţa muncii. Tendinţa ultimilor ani arată că salariile cu care se fac angajări pentru poziţiile joase au scăzut constant. Adică probabil că dacă renunţi la job, vei fi angajat (dacă vei fi angajat!) pe un salariu mai mic pentru exact aceeaşi muncă (în cel mai bun caz).
O altă tendinţă s-ar putea să îţi saboteze planurile: recrutorii de obicei resping din start CV-urilor candidaţilor care au schimbat des angajatorul. Pentru că-i percep drept instabili.

Studiază poziţiile bine plătite care rămân neocupate pentru că recrutorii nu găsesc pe piaţă candidaţi care să răspundă tuturor exigenţelor cerute pentru a performa la job. Ce ştii să faci din ce caută angajatorii pentru aceste poziţii care rămân neocupate? În cât timp şi cu ce preţ vei ajunge să fii eligibil pentru acele posturi?
Da, pentru candidaţii cu acele profiluri recrutorii se bat în oferte. Nu pentru tine. Tu să fii recunoscător că recrutorul apucă să îţi citească CV-ul, în condiţiile în care a mai citit încă 300 de CV-uri identice până la tine.

Nu, cel mai probabil în altă firmă nu-i „mai bine”. Pentru că piaţa e a angajatorilor, nu a angajaţilor, în cazul poziţiilor unde experienţa nu capitalizează, adică poziţii din care eşti pasibil să fii înlocuit oricând. Ei pun condiţiile şi stabilesc regulile jocului. Şi dacă nu-ţi convine, nu-i bai, că sigur (sigur!) găsesc alt candidat, eventual mai disponibil, mai recunoscător şi care acceptă să muncească pe mai puţini bani. Dacă vrei mai mulţi bani şi tratament mai civilizat, dobândeşte acele abilităţi rare pe piaţa muncii care-ţi cresc valoarea şi te fac atractiv pentru angajatori.

Despre cei care nu vor explicit să mai muncească, oricât de greu le-ar fi

Unii dintre candidaţi refuză să se evalueze realist, chiar şi când ajung într-o situaţie-limită. Nici disperarea, nici ratele, nici foamea nu sunt de ajuns ca să se privească realist – pasul elementar ca să se poată dezvolta.
Vorbesc despre oamenii care pierd singura sursă de venit şi care refuză sistematic oferte de muncă pentru că remuneraţia oferită nu reflectă valoarea lor reală, susţin ei.
Am observat că tot mai mulţi candidaţi cu profiluri eterogene – de la şomeri de lungă durată neinstruiţi şi fără experienţă, la candidaţi cu experienţă – rămân captivi în această gândire disfuncţională. Oameni care aleg să-i paraziteze pe ceilalţi pentru că ei cred că merită salariu mai mare, pentru că ei cred că pot pune condiţii şi că merită mai mult. Mai mulţi bani, timp liber, beneficii, privegii.
Nu numai că nu fac niciun efort să iasă din zona de confort, ci se şi mândresc cu neputinţele lor, şi le ridică savant la rang de artă. Şi toată energia o investesc în justificări semidocte ale propriei micimi şi în blamarea sistemului în care nu funcţionează meritocraţia.

Mania nedreptăţirii te sminteşte

Controlează-te. Învaţă să fii echilibrat. Angajatorii renunţă la salariaţii orgolioşi, recalcitranţi, instabili emoţional, chiar dacă performează la muncă.

Nimeni nu vrea angajaţi instabili în firmă. Dimpotrivă. Angajatorii caută invariabil oameni predictibili, cu rezistenţă crescută la frustare.
Mulţi dintre casierii pe care i-am întâlnit sunt exemple de autocontrol, de rezistenţă crescută la frustare şi la stres, de stabilitate emoţională. Acest profil emoţional e căutat de majoritatea angajatorilor, indiferent de poziţia ofertată.
Cultivă-ţi aceste disponibilităţi.

Etica muncii: muncesc eficient în fiecare zi, indiferent cât de potrivnice şi inumane sunt condiţiile de muncă, şi de cât de puţin câştigă. Pentru că vor să trăiască demn, nu să-i paraziteze pe ceilalţi.

Dintre angajaţii cu care m-am intersectat cel mai mult în viaţa cotidiană, casierii cred că au interiorizat cel mai bine etica muncii.
Pentru că au ales să muncească mult şi în condiţii grele pe un salariu care probabil nu le acoperă cheltuielile curente, în loc să stea cu mâna întinsă.

Mulţi dintre aceşti oameni fac performanţă la muncă fără sincope, chiar şi când sunt extenuaţi sau bolnavi. Când lucrează la temperaturi scăzute, când magazinele sunt supraaglomerate, când nu au avut timp sau permisiunea să facă o pauză, nici măcar pentru urgenţe fiziologice. Şi, mai ales, performează zi de zi, deşi salariul nu acoperă contravaloarea chiriei ori ratei la bancă. E inacceptabil aşa ceva? Ţi se pare inuman?

Eu nu îţi spun să înveţi să înduri. Îţi spun să fii realist. Condiţiile de muncă sunt aceleaşi în orice hipermarket ar lucra aceşti oameni. Ei ştiu asta, de aceea nu pleacă. Şi mai ştiu că e prea târziu să facă acum o schimbare fundamentală în carieră sau nu îşi permit să investească în ei (resurse financiare, de timp, cognitive, etc) ca să-şi crească semnificativ valoarea pe piaţă.

Cred însă că ai putea să înveţi de la casieri să fii rezilient. Să performezi în ciuda condiţiilor exterioare, şi când ţi-e foame, ţi-e sete sau eşti extenuat. Doar dacă ţi-ai ales de bună voie un job în care rezistenţa la efort fizic şi la stres sunt condiţii de eligibilitate pe care le-ai aflat încă din anunţul de recrutare.

Dacă ştii că nu poţi face faţă sau că nu vrei să lucrezi în aceste condiţii, îţi recomand să dobândeşti competenţe care să te facă eligibil pentru alte joburi în condiţii mai umane.

Acest material nu e neapărat despre casieri. Cu siguranţă e despre etica muncii şi despre simţul realităţii pe piaţa muncii. Despre unii dintre puţinii candidaţi/angajaţi care ştiu precis cât valorează pe piaţa muncii şi care îşi asumă toate consecinţele care decurg din asta. Mulţi casieri sunt realişti: ştiu prea bine că România le poate oferi cel mult locuri de muncă sigure, pe perioadă nedeterminată, prost plătite şi cu muncă multă. Aşa că acţionează raţional, în consecinţă.

Chapeau!

Toţi vrem să fim respectaţi, să muncim în condiţii decente, civilizate şi să câştigăm suficient ca să ne permitem să plătim rata la casă, taxa la grădiniţa copilului, poate şi o vacanţă. O dată la câţiva ani. Aceste aşteptări sunt rezonabile. Dar nu în România.