O ţară în comă

Dacă cineva mi-ar fi spus, cu o duzină de ani în urmă, că voi scrie şi reflecta, şi chiar voi face un film, nu despre Japonia, China sau alte subiecte de-ale mele mai vechi, ci despre Italia, m-aş fi întrebat dacă acel cineva nu fuma cumva substanţe ilegale. Dar acum că mă gândesc la toate acestea, şi că realizez cât de importante vor fi pentru Italia alegerile iminente, îmi dau seama că felul în care mi-am petrecut ultimii mei ani nu este deloc surprinzător.

Iar motivul pentru care aceste alegeri vor fi importante nu constă doar în aceste două cuvinte infame, Silvio şi Berlusconi. Ci în faptul că Italia este esenţială pentru multe dintre lucrurile care m-au îngrijorat dintotdeauna în materie de viitor al Occidentului.

Mai întâi, patima Italiei mi-a fost stârnită, într-adevăr, de Silvio Berlusconi. Noi, cei de la The Economist, l-am declarat „inapt pentru a conduce Italia”, pe prima pagină în aprilie 2001, şi am făcut-o din principiu, nimic de-a face cu genul de scandaluri sexuale pentru care a devenit ulterior faimos în Marea Britanie şi America. […] Eram împotriva înşfăcării puterilor guvernului într-o democraţie occidentală de către un singur interes privat uriaş, şi împotriva subminării statului de drept de către acel interes. Aşa cum spune Umberto Eco în filmul meu, şi noi cei din alte ţări avem magnaţi, şi mass-media posedată de grupuri de interese, şi lobbyuri puternice, deci era şi este încă un pericol posibil pentru Marea Britanie, America şi multe alte state.

O călătorie inițiatică

Acea primă pagină a fost începutul călătoriei mele iniţiatice italiene, o călătorie condimentată de două procese pentru calomnie iniţiate de Berlusconi (ambele câştigate de The Economist), şi apoi însufleţită de cunoştinţele din ce în ce mai mari pe care le dobândeam despre natura problemelor Italiei, sub toate formele lor – economice, politice sau morale. […]

Această evoluţie a fost fascinantă şi adeseori amuzantă, dar a avut de asemenea două efecte asupra mea: m-a făcut să devin mult mai pesimist, şi m-a îngrijorat şi mai mult cu privire la bolile Occidentului.

Sunt mai pesimist fiindcă am devenit din ce în ce mai conştient de imensa rezistenţă din Italia împotriva schimbărilor şi reformelor, din partea unor grupuri de interese de toate felurile. Această rezistenţă a fost cea mai mare problemă a preşedintelui Consiliului, Mario Monti, în decursul anului trecut, scrie Presseurop.eu.

El a crezut că, dacă ar fi putut convinge astfel de grupuri de interese, fie ele sindicate sau mari companii, grupări profesionale sau pensionari, că toată lumea avea să facă unele concesii şi să renunţe la ceva privilegii întru binele comun, atunci ei ar fi şi făcut acest lucru, aşa cum ţările în timpul negocierilor de dezarmare acceptă să renunţe la tancurile şi rachetele lor. Dar strategia nu a funcţionat.

Partidele refuzau schimbările

Nu a funcţionat deoarece premierul Monti depindea în Parlament de sprijinul unor partide care refuzau schimbările, pentru a-şi mulţumi alegătorii sau doar pentru a-şi face în ciudă unii altora. Şi nu a funcţionat fiindcă toată lumea ştia că guvernul Monti era temporar: trage puţin de timp şi „noaptea va trece”, cum spune zicala. Chiar şi guvernele locale au folosit această tactică, întârziind punerea în aplicare a noilor legi, ştiind că urmau în curând alegeri.

Şi sunt mai pesimist şi dintr-alt motiv. De ani de zile, până când criza pieţelor de obligaţiuni din 2011 a obligat elita să recunoască starea proastă de sănătate economică a Italiei, am remarcat o tendinţă puternică şi foarte răspândită de a nega realitatea, de a folosi fapte false sau depăşite pentru a se auto-asigura că ţara este mai degrabă puternică decât slabă: economiile gospodăriilor ridicate (de fapt actual înjumătăţite), familiile bogate (încercaţi să vindeţi casele care stau la baza calculului acestei „averi”), o industrie puternică (doar o şeptime din PIB, şi pe cale să devină din ce în ce mai puţin competitivă), o creativitate italiană înnăscută (dar meritocraţia a fost distrusă, iar noii absolvenţi, cei mai creativi, emigrează la Berlin, Londra şi New York).

Şocul pieţei de obligaţiuni părea să fi schimbat această stare de fapt. Dar oare într-adevăr a schimbat-o? Atunci probabil că grupurile de interese mai pun încă aprig piedici reformelor doar fiindcă în definitiv consideră că schimbarea nu este necesară. În momentele mele de optimism, îmi spun că acestea doar se joacă cu timpul, în speranţa de a fi relativ mai puternice decât alte grupuri de interese după alegerile 2013. Sau ele poate pur şi simplu nutresc speranţa că se va întâmpla ceva magic care să permită să nu se schimbe nimic: un leac minune din partea lui Mario Draghi de la Banca Centrală Europeană, sau o decizie subită din partea germanilor să plătească pentru a şterge datoriile ţărilor din sudul Europei, sau altceva de acest gen. Adevărul este în continuare evitat.

Aceleași probleme și în restul Occidentului

Aceste tendinţe, ale grupurilor de interese care se ţin cu ghearele de drepturile şi privilegiile lor, precum şi ale elitelor care încearcă să nu facă faţă realităţii, nu sunt specifice doar Italiei. Astfel de probleme există şi în restul Occidentului. America aşteaptă şi ea să vadă cum va gera Congresul „piscul fiscal” care îi ameninţă economia după 1 ianuarie, aşteaptă şi priveşte cum grupurile de interese îşi apără privilegiile, ca şi felul în care elitele neagă realitatea.

Diferenţa este că în Italia acest proces se desfăşoară de mult timp – de fapt de vreo 20 de ani – iar între timp celelalte forţe economice şi sociale au degenerat. America şi Marea Britanie se află doar la începutul acestui proces, iar eu încă mai sper că îl vor putea evita. Dar Italia, ca în titlul filmului meu, a intrat de bună voie în stare de comă.

Oare se va trezi vreodată? Decizia lui Berlusconi de a candida la alegeri întrebuinţând opoziţia faţă de austeritatea fiscală a preşedintelui Monti sugerează că atitudinea de negare a realităţii rămâne puternică la dreapta. Alegerea va fi un test crucial, poate chiar istoric. Un test pentru a şti dacă partidele politice, ca şi grupurile de interese care le susţin, înţeleg cu adevărat natura problemelor Italiei şi îşi dau seama că a continua vechile politici nu mai este o opţiune. Un test pentru a şti dacă cererile alegătorilor de idei noi, de o responsabilitate nouă şi chiar de feţe noi vor fi îndeplinite. Şi, pentru Occident, va fi un test pentru a şti dacă este justificată încrederea noastră în capacitatea democraţiilor de a-şi corecta într-un final greşelile.

Premierul Monti are dreptate să demisioneze şi să apropie scadenţa acestui test, fiindcă nu poate şi nici nu trebuie să fie amânat.