O chestiune de percepţie

10 12. 2015

Astăzi am să comit o blasfemie jurnalistică, şi am să discut despre percepţie. Despre a prietenilor şi familiei mele. Sau, dacă vreţi, cum percep eu ceea ce percep ei în legătură cu activitatea noului guvern de tehnocraţi, sau cu ce s-a schimbat în România după Colectiv.

Am să trec peste sughiţurile cu alocaţiile întârziate, cu tânărul ministru dezbrăcat al Sănătăţii sau cu ceea ce a fost numită de către presă „prestaţia execrabilă a Cristinei Guseth” (la ultima pur şi simplu pentru că cea care îi lua „interviul”, doamna Jipa, cea care îl ungea pe Şova cu mir, este aceeaşi cu doamna care urla la jurnalişti „mai lăsaţi-mă cu Constituţia!„, astfel încât refuz să comentez orice legat de legitimitatea comisiei respective).

Până acum, avem aşa. Pe de o parte, pesediştii, cu bunul simţ cu care ne-au obişnuit, au pus în braţele tehnocraţilor cartoful creşterii salariilor tuturor bugetarilor cu 10%. Sigur, poţi să fii dintre cei care le admiră dibăcia politică: dacă refuzi vrei să moară poporul de foame, dacă accepţi vei fi criticat pentru că iei măsuri populiste. Eu nu sunt dintre aceia, mi se pare doar o ghiolbănie. Parlamentarii fac multe glumiţe şi gaguri, toate pe banii mei (literal). Măsura asta a fost votată de toată lumea, fără niciun discernământ, apoi a fost promulgată de preşedintele Iohannis (apropo, în ultima vreme pare că semnează tot ce i se bagă sub nas, mă gândesc cum să fac să-i ajungă în faţă un decret prin care să primesc un miliard de euro, pare fezabil în acest punct), apoi prinsă de guvernul Cioloş în bugetul pe anul viitor. Pe de altă parte, legea salarizării a fost scoasă de pe masă, probabil pentru că era propusă de guvernul Ponta. Era o lege care încerca să facă puţină ordine în haosul bugetarilor, acolo unde unii câştigă 1.000 de lei pe lună şi alţii zeci de mii, acolo unde există sute sau mii de prime, sporuri şi venituri sub nume diferite şi unde fiecare instituţie face cam ce-o taie capul, fără reguli, fără discernământ. Legea aia ar fi dat mai mulţi bani celor care aveau venituri prea mici, şi nu ar mai fi dat celor care aveau venituri prea mari.

Dar nu. Felicitări: acum, un poliţist care primea 1.500 de lei pe lună va primi un plus de 150 de lei pe lună, în timp ce un nene cu doctorat făcut cu Oprea, plimbat prin consilii de administraţie pe criterii politice, care câştiga 15.000 de lei pe lună, va primi echivalentul muncii unui poliţist pe o lună ca spor, adică 1.500 de lei. Super! Bani cheltuiţi responsabil!

Apoi, legea dării în plată. Aici nu o să insist, decât pe faptul că, poate, o parte a colegilor din presă se entuziasmează puţin mai mult decât ar trebui, în timp ce o altă parte, poate, prea puţin. Să ne înţelegem: echivalentul acestei legi nu există decât în SUA, unde statul a intervenit masiv pentru salvarea băncilor, inclusiv prin această înţelegere, şi în Spania, unde există nişte reglementări atât de stricte, încât 80% dintre cei care au probleme la plata ratei nu întrunesc criteriile pentru a da casa înapoi băncii. În rest e tărâm virgin, fapt care nu pare să fie o problemă pentru România, unde a fost adoptată o formă fără limite. Pur şi simplu, cine se plictiseşte de casă, o poate pune în braţe băncii. Până în acest punct, dau dreptate băncilor. Chiar era nevoie de clarificări, era necesară o lege care să-i protejeze pe cei care au probleme şi pot demonstra asta, nu pe orice speculator imobiliar care a luat ţeapă în criză. Aici am să vă rog să fiţi atenţi la sensul a ceea ce spun: nu băncile, ci populaţia va plăti aceste diferenţe de preţ.

Mai departe, însă, ajungem la un argument care m-a iritat întotdeauna. Dacă eu cumpăr un apartament cu 150.000 de euro pe credit de la bancă, şi piaţa scade, şi acel apartament ajunge la valoarea de 70.000 de euro, nu e normal să-l dau înapoi şi să mi se şteargă creditul de 150.000 de euro, spun băncile. Pentru că banca respectivă pierde diferenţa de 80.000 de euro în acest fel. Plus, banca lucrează cu bani gheaţă, nu cu obiecte de vânzare. Mai mult, banca are deponenţi cărora trebuie să le dea bani gheaţă, nu obiecte depreciate, când bagă cardul în bancomat; ce se va întâmpla cu aceştia, că în toată lumea civilizată, statul protejează deponenţii, nu creditaţii, jelesc fals băncile, ştergându-şi ochii cu mâneca.

Acesta este argumentul folosit şi în România pentru a justifica un comportament absolut greţos al băncilor. Sub sloganul „orice este permis dacă faci profit, iar scopul unei bănci este profitul”, băncile au împilat pur şi simplu populaţia, folosindu-se mereu de ostaticii, scuze, deponenţii lor ca scut. Pur şi simplu nu putem să ne asumăm vreun risc, spun ele (deşi percep comisioane de risc). Nu mai avem bani să le dăm oamenilor, spun ele. Bun, de acord cu voi. Dar atunci, dacă nu împărţim riscul, haide, măcar, să împărţim profitul. Aşadar, propun ca băncile să dea dividende din profit tuturor celor care depun banii de care se foloseşte banca pentru a face profit. Teoretic, ea face asta oferind dobândă. Practic, dobânzile la depozite sunt atât de mici în România, încât, nu de puţine ori, scoţi de la bancă mai puţin decât ai băgat. Practic, plăteşti banca pentru privilegiul de a o împrumuta cu nişte bani pe care îi rulează ca să facă profit. Şi pe care îi rulează cum? Păi, spre exemplu, dă credite fără acoperire politicienilor. În timp ce populaţia beneficia de clauze abuzive cu toptanul şi de o lipsă flagrantă de înţelegere sau sprijin din partea mediului politic, chestiuni rezolvate (parţial) doar după îndelungi bătălii purtate în justiţie.

În fine, ajung la doamna ministru a Finanţelor. Nu mă îndoiesc că se pricepe la meserie, garanţie stă cariera în Banca Naţională, Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional. În schimb, nu reuşesc să înţeleg de ce şi-a dat acordul pe bugetul pe anul viitor, fără să se opună, măcar de ochii lumii, unor bazaconii de acolo. Asta crede domnia sa că trebuie făcut, sincer? Să scadă cu mai bine de două treimi bugetul Ministerului Mediului şi să crească zdravăn bugetele serviciilor secrete? Asta e problema României, nu are destule servicii secrete?

Declaraţia de doi lei nu am s-o comentez. Pur şi simplu pentru că nu îmi era destinată. A fost o declaraţie off the record, pe care colegii de la o publicaţie au decis să o publice. Am să comentez, în schimb, că există prea mulţi oameni care nu ştiu să tacă atunci când ar trebui (domnul Lazea, cum staţi cu bezelele?).

Problema de fond, însă, salariul minim, este ultima soluţie pentru a creşte, forţat, nivelul de trai al unor oameni ţinuţi, până acum, în epoca de piatră de lipitorile secerate de DNA. Altfel spus, pentru a întoarce o parte din banii făcuţi la populaţie şi a o ajuta să fie mai sănătoasă, mai educată şi să producă şi mai mulţi bani, spre deosebire de politica Rusiei, de a investi banii în idioţenii de politică externă, război şi servicii secrete, în timp ce propria populaţie trăieşte în sărăcie. Poate e timpul să renunţăm la anumite modele.

În fine, banii pentru biserici. Iniţial trâmbiţată drept o victorie a tehnocraţiei, care a tăiat banii pentru biserici, problema s-a fâsâit în timp record, după un telefon al Patriarhului Daniel, doar pentru a reveni în discuţie ca şi cum totul a rămas cum am stabilit.

Ştiu că e devreme pentru a evalua activitatea noului guvern, ştiu că nu au avut timp să se pregătească sau să înţeleagă ce li se întâmplă. Şi apreciez şi faptul că au venit din diferite funcţii mai ofertante financiar pentru a munci, pe nimic, pentru patrie. Doar că sunt uşor îngrijorat pentru anul electoral care urmează, şi îi rog, respectuos, să nu confunde competenţa cu entuziasmul, la fel cum strada a ales să nu confunde entuziasmul cu competenţa, şi a rămas în stradă.

Repet, e o chestiune de percepţie.