O economie foarte complexă, fără direcție

 Datele cuprinse în profilul de țară al Atlasului complexității economice (The Atlas of Economic Complexity) arată progresul uriaș înregistrat până în 2020 în plan economic și pun într-o lumină bună perspectiva României. Ele arată că există multiple oportunități de diversificare a producției cu know-how existent.

Ne poziționează în prima jumătate pe plan global în ce privește perspectivele de creștere până în 2030. Analiza economiștilor Harvard este un motiv serios de optimism pentru că vine dintr-o sursă prestigioasă și profesionistă, în afara oricăror suspiciuni de subiectivism. Pe această bază, îmi permit câteva observații. Prima constatare este aceea că nu există factori obiectivi pentru percepția potrivit căreia România se-ndreaptă într-o direcție greșită, așa cum periodic arată sondaje de opinie. Dimpotrivă, parcursul de după 1990 este spectaculos și trebuie spus asta cât de des posibil pentru a combate tendințele actuale de euroscepticism, de lupta cu companiile multinationale sau nostalgii de noaptea minții după economia de stat centralizată de dinainte.

Adevărul este că economia României a dezvoltat imunitate, trecută fiind prin recesiune, hiperinflație, în pragul încetării de plăți, acorduri de împrumut cu FMI și crize globale. Este o economie matură și, iată, în topul global al complexității. Nu cred că e greșit să spunem că această evoluție pozitivă a avut loc nu de multe ori în pofida politicilor și nu datorită lor. O altă observație generată de acest loc surprinzător de bun în topul menționat este aceea că guvernele nu mai au în economia românească o rablă, ci o mașină cu motor complex și cu extraopțiuni. Păstrându-ne în termenii comparației, tot ce ar trebui să facă este să-i pună ulei la timp, să-i dea o direcție și să n-o ia pe arătură. Și-atunci de unde vine totuși, periodic, percepția că direcția în care se-ndreaptă țara este una greșită sau pesimismul recurent în legătură cu aceasta?

Răspunsul nu poate fi decât acela că politicile economice, fiscale și de venituri recreează mereu condiții favorabile unor crize și că nu se trag învățămintele necesare după zisele crize. Avem o mare problemă în a păstra echilibrele, după ce le obținem cu sacrificii pe măsură. Deși absolut toate crizele prin care am trecut au avut drept cauză derapajul deficitelor, urmat inevitabil de necesitatea corecției lor dureroase, pentru că nu au mai putut fi finanțate. Intrarea Croației în zona euro de acum câteva zile, dar și pregătirea Bulgariei de a face același lucru a stârnit cu siguranță invidia multor concetățeni și pe bună dreptate. Sunt însă convins că puțini realizează că acest succes este subsecvent unui mix de politici fiscal-monetare corecte aplicat de guvernele acestor țări, care mix le-a permis accesul la moneda unică. Cunoaștem, desigur, riscurile aferente unei aderări nepregătite în zona euro, neajunsurile legate de pierderea politicii monetare ș.a.m.d. , dar ceea ce vreau să subliniez este că statele în cauză au putut accede pentru că au ținut deficitele sub control. Și au dat mașinii o direcție. Amintesc doar că, pentru vreo 2- 3 ani de zile, în România s-a întâmplat un miracol, adică îndeplineam toate criteriile de aderare la moneda unică ba, la un moment dat am și avansat o dată de intrare, la 1 ianuarie 2019 dacă nu mă-nșel.

După părerea mea, în acel moment, în anii 2014-2016, am ratat o șansă istorică. Nu aceea de a adera la moneda unică căci, după cum se vede, noi nici în Schengen nu suntem primiți deși îndeplinim condițiile, ci aceea de a păstra echilibrele macro cu greu și în sfârșit obținute. Mașina complexă a economiei românești dă ciclic chix din cauza politicilor fiscale și de venituri ghidate de interese electorale, iar când vine vremea corecției, însoțită de majorări de taxe, inflație, creșteri de dobânzi și altele asemenea, apare și percepția ”direcție greșite”, deși noi în fapt nu am avut nicio direcție.

Un astfel de moment definitoriu pentru cele mai sus expuse, a fost reducerea fiscalității și introducerea a zeci de excepții fiscale și punerea în practică a wageledgrowth, imediat după ieșirea din acordul cu instituțiile financiare internaționale. O decizie care nu doar a stricat, rând pe rând, toate criteriile de la Maastricht, dar a și umplut în proporție de 95% cheltuielile bugetului de stat cu salarii și pensii. Urma, la sfîrșitul anului 2019, bomboana pe colivă a majorării pensiilor cu 40 la sută, iar toate agențiile de rating erau pregătite să ne-arunce la junk (din nou, după evitarea la mustață a ordonanței 14, aia cu taxa pe Robor). De ce acest sumar? Pentru a ne aminti că doar Covid-ul urmat de promisiunea PNRR și rezervele valutare consistente ale BNR ne-au ținut deasupra liniei junk. Inflația mare, cauzată atât de situația globală, dar și de eșecul de piață de după liberalizarea prețului la energie este o pacoste pentru economie, dar a permis guvernului să mai respire în ce privește cheltuielile bugetare. Ar fi o nouă, imensă ratare, ca România să nu tragă fondurile din PNRR doar pentru că urmează iar alegeri. Chiar dacă economia ar supraviețui din nou eroic.