O lege despre dreptate
În urmă cu aproape doi ani, un prieten implicat în diverse organizaţii care incearcau să-i convingă pe antreprenorii romani că doar prin asocieri profesionale vor reuşi să-şi promoveze mai eficient rezultatul muncii sau să îşi facă auzită vocea în faţa autorităţilor române, îmi spune entuziasmat că Parlamentul ar trebui să promoveze o lege de amnistie… fiscală. Îl ascult puţin şi îmi dau cu părerea cum că societatea românească nu este pregătită pentru o amnistie, fie ea şi fiscală, aşa că… ne vedem altă dată!
Instrument la îndemâna statului, cu rădăcini chiar în Constituţie, amnistia înseamnă practic să ierţi pe cineva pentru o sancţiune aplicată celor care nu au comis cele mai grave fapte şi ar putea avea o a doua şansă în viaţă sau în business. Folosirea acestei instituţii trebuie abordată cu foarte multă înţelepciune şi în cazuri bine determinate în care consecinţele menţinerii unor sancţiuni ar fi cu mult mai mari decât cele prevăzute de lege şi urmărite în mod concret prin aplicarea respectivelor sancţiuni. Riscul utilizării nepotrivite este de a-i descuraja tocmai pe cei care au un comportament loial şi îşi achita corect taxele şi impozitele, băieţii buni dar fraieri, în timp ce băieţii deştepţi sunt scutiţi la un moment de unele obligaţii, fără că opinia publică să înţeleagă mecanismele reale din spatele unor decizii.
Nu mai ştiu când a fost ultima dată adoptată o lege de amnistie în România, dar s-a întâmplat cu siguranţă cu ceva ani buni în urmă.
Trec câteva zile şi Ovidiu insistă să ne vedem împreună cu un specialist în finanţe şi patronul unei firme care vrea să îmi demonstreze cu documente cum riscă să intre în faliment din cauza unor decizii greşite sau abuzive luate de reprezentanţi ai statului, în cazul lui şi al altor sute de firme aflate în situaţii similare, şi că nu doreşte să fie iertat, amnistiat de stat pentru că nu a greşit cu nimic, ci vrea doar să i se facă dreptate.
– Dreptatea se căuta în instanțe, îi spun eu cu aerul celor foarte siguri pe răspunsurile lor.
Aprecierea interlocutorului că e o glumă afirmaţia mea arată o realitate extrem de tristă în care oamenii au puţin înceredere în Themis, zeiţa justiţiei.
Discuţia despre nedreptatea pe care firmele o resimt din partea statului mi-a amintit de un eveniment la care am participat în urmă cu aproximativ 20 de ani. Premierul a dorit să ia pulsul tinerilor întreprinzători români şi a invitat câteva zeci la un dialog sincer despre relaţia dintre statul român şi mediul de afaceri. La întrebarea „cu ce pot să vă ajut în mod concret”, unul dintre ei – avea în jur de 30 de ani – a povestit cum firma sa, care mergea foarte bine, risca să fie închisă în scurt timp. Răspunsul a fost simplu, onest şi înţeles de toată lumea:
– Domnule prim ministru, puteţi pune impozit cât doriţi: 10, 20, 30% doar să îmi spuneţi din timp cât va fi, să mă pot pregăti. Firma pe care am înfiinţat-o are toate taxele şi impozitele la zi. Ceea ce vreau să vă rog este vă asiguraţi că cei din domeniul în care activez eu plătesc şi ei taxe, ca şi mine, altfel produsul meu va deveni scump, iar eu voi falimenta. Cred că rolul statului este să se asigure că nimeni nu introduce sau tolerează elemente de concurenţă neloială! Nu vreau nimic altceva!
Amploarea consecinţelor, implicaţiile asupra multor companii cu mii de locuri muncă, precum şi determinarea pe care o vezi în vocea şi ochii celor care nu au greşit cu nimic şi totuşi sunt nedreptăţiţi, mă fac să accept demararea unor discuţii pentru a găsi textele şi oamenii potriviţi pentru a face dreptate prin lege.
În esenţă, oamenii nu înţelegeau de ce statul, adică ANAF în acest caz, le spune ce impozit să plătească pentru anumite operaţiuni, ei se conformează, iar după câțiva ani, acelaşi stat, adică acelaşi ANAF, în baza aceleeași legi, îi înştiinţează că au de plătit de trei ori mai mult, pentru că… s-a schimbat interpretarea şi trebuie să restituie diferenţele de sume pentru ani în urmă.
După luni de zile de dialoguri profesionale necesare pentru a pune pe hârtie un text de lege care să răspundă unei nevoi sociale reale şi după aproape un an de dezbateri şi zbateri parlamentare, în care Senatul a votat în unamimitate, astăzi iniţiativa legislativă a devenit Legea nr.43/2023 privind anularea unor obligaţii fiscale.
Dincolo de conţinutul tehnic al acestei legi, cred că sunt câteva lecţii învăţate de stat şi mediul de afaceri deopotrivă:
1. Companiile mai mici sau mai mari au înţeles că doar uniţi în asociaţii care să îi reprezinte pot să îşi facă auzită vocea, iar greşeli sau nedreptăţi particulare devin interese legitime de apărat în faţa oricărei autorităţi atunci când ele afectează o industrie întreagă şi pot distruge viețiile a mii de oameni care nu au nici o vină;
2. Ministerul de Finanţe a înţeles că o lege ale cărei texte nu sunt suficient de clare produce pagube, nu venituri la buget şi a propus urgent clarificări pornind de la demersurile făcute de asociaţiile de întreprinzători;
3. Dezvoltarea reală a unei ţări nu se poate face decât având la bază un comportament loial din partea statului faţă de toţi actorii economici, dar şi a tuturor celor care vor să facă afaceri faţă de stat, pentru ca statul să poată avea resursele să îi ferească pe cei corecţi de cei care fac abuzuri şi mai ales să aibă capacitatea de a interveni când o pandemie loveşte o economie. Firmele au menirea să funcţioneze eficient într-o economie de piaţă în care statul are rolul de asigura un cadru legal şi instituţional clar şi predictibil în care organul fiscal nu vede peste tot evazionişti, ci se asigură că toată lumea respectă regula jocului.
Legea de care vorbim astăzi poate fi un exemplu de respect şi sprijin reciproc între stat şi mediul de afaceri, dar şi un exemplu de urmat de către toţi cei care cred că legea este făcută să ajute, nu să încurce, iar atunci când nu este suficient de clară sau rămâne în urma vieţii, să poată fi ajustată prin dialog cu toţi cei care vor fi chemaţi să o aplice şi să o respecte!
# România în bună stare!